Andrei Pătrîncă

2010-12-05T06:42:00.000-08:00

Andrei Pătrîncă 05 12 10 - Luptele creștinului

Luptele creștinului

2010-12-05T06:38:00.000-08:00

”Căci noi nu avem o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălţimi”.

Efeseni 6,12

Iubiți prieteni, atunci când m-am apropiat prima oară de Cristos și am avut primul meu contact cu creștinii practicanți, am fost uimit să constat cât de multă pace avea fiecare dintre ei. Mi s-a părut că, de îndată ce te apropii de Cristos și intri în comuniune cu frațietatea creștină, toate luptele sunt undeva în afara viețuirii tale spirituale, undeva prea departe pentru a te putea atinge. Mi-a fost necesar un oarecare timp până să constat că, atâta vreme cât suntem pe pământ, nu ne sunt străine nici chemările la luptă, nici înfrângerile dureroase, nici dezamăgirile pe care noi le producem scumpilor noștri frați sau ei ni le produc nouă.

Dacă mergem pe firul istoriei, înțelegem ușor că prima luptă a fost cea pe care satan a adus-o în întreaga creație. Înger desăvârșit, plin de înțelepciune și frumusețe, heruvim ocrotitor, drept în căile sale până atunci, Lucifer se îngâmfă, dorește și revendică statutul Sfintei Treimi, clipă în care își pierde toate atributele de până atunci. Devine exponentul răului, tatăl minciunii, întruchiparea urâțeniei, a înșelării și a nelegiuirii. Alegând să asculte minciunile celui rău, omul devine și el vrăjmașul lui Dumnezeu. E izgonit din Rai, osândit la moarte spirituală și fizică. Așadar, prin păcatul primordial, omul uită Calea spre Dumnezeu, rătăcește de la Adevăr și își pierde Viața. În bunătatea Lui, Dumnezeu Se coboară prin Domnul Isus Cristos pentru a-l aduce din nou pe om acasă. Așa se face că, la întrebarea lui Toma: ”Doamne, nu știm unde te duci! Cum am putea să știm calea?”, Domnul Isus răspunde: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6). Înțelegeți de ce avem nevoie de Domnul Cristos? Pentru că El este Calea spre Tatăl, este Adevărul care ne eliberează și este Viața veșnică: ”Cine are pe Fiul, are Viața” (1 Ioan 5,12).

De îndată ce auzim chemarea de a fi de partea Domnului Isus, credem în El și devenim mădulare roditoare ale Bisericii, atacurile dușmanului se întețesc. De aceea, ne vedem implicați în fel de fel de lupte, unele dintre ele cu ținte false. O asemenea luptă cu obiective greșite este cea dintre creștinii puternici și creștinii slabi. Una dintre expresiile acestei lupte ne-o oferă sfântul Paul, în epistola către Romani (Rom. 14,1-12). O problemă a Bisericii Primare era aceea că unii creștini, cei slabi, mai cu seamă cei convertiți din rândul evreilor, credeau că unele produse de origine animală sunt spurcate și că ziua de sâmbătă este ziua de odihnă pe care și creștinii sunt obligați a o cinsti. Cei puternici cunoșteau că orice făptură a lui Dumnezeu este bună și, de la jertfa lui Cristos încoace, nici o hrană nu este de lepădat (1 Timotei 4). Iar în ceea ce privește ținerea sâmbetei, cei puternici știau că sabatul veterotestamental era doar o icoană preînchipuitoare ce arăta spre Cristos, Cel în care creștinul își găsește odihna (Evrei 4). Și acum iată lupta dintre creștinii puternici și cei slabi: cel puternic îl disprețuiește pe cel slab, cel slab îl judecă pe cel puternic. Dar lupta cu țintă falsă poate avea cauze multiple astăzi: a folosi sau nu orga în slujbă, a purta sau nu bijuterii, a te implica sau nu în relații cu creștinii de alte confesiuni, etc. Această luptă poate înceta îngăduindu-l pe cel slab, așezându-l pe cel care are alte încredințări deasupra ta și urmând pilda lui Cristos. De ce e necesar să stopăm o astfel de luptă? Ne spune sfântul Paul: ”pentru ca, într-un cuget și într-un singur glas, să-L preamăriți pe Dumnezeu și pe Tatăl Domnului nostru Isus Cristos” (Romani 15,6). Proslăvindu-L pe El, Cel care locuiește în mijlocul laudelor, mai puternic vom vedea lucrarea Lui în comunitatea noastră religioasă și mai binecuvântați vom fi în liturghia de după Liturghie, adică în viața noastră de zi de zi. O altă luptă cu țintă falsă o văd în simpatia unora față de un anumit păstor sufletesc și antipatia față de altul. Se întâmplă acolo unde Biserica locală are doi sau mai mulți slujitori ai lui Dumnezeu: unii credincioși se așază sub autoritatea unuia, disprețuindu-l pe celălalt. O astfel de luptă, spune Paul, este mai periculoasă decât cea dintâi, întrucât cei care fac astfel de partide în Biserică denotă, indiferent care e preotul apreciat de ei, că sunt slabi. E așadar o luptă a celor slabi cu cei slabi. O astfel de luptă se dădea în Biserica din Corint, unde unii credincioși spuneau că sunt ai lui Paul, alții ai lui Apolo. Cum poate sfârși această luptă? Amintindu-ne că toți păstorii sufletești sunt slujitori ai lui Dumnezeu, iar privirile noastre trebuie să fie ațintite spre Dumnezeu, după cum ne îndeamnă Paul: ”Eu am plantat, Apolo a udat, însă Dumnezeu a făcut să crească, așa încât nici cel care plantează, nici cel care udă nu este nimic, ci Dumnezeu, Cel care face să crească” (1 Cor. 3,7).

Dar iată și luptele la care suntem chemați să fim de partea lui Dumnezeu. O primă luptă pe care o avem de dus este lupta cu erezia. Biserica s-a confruntat dintotdeauna cu minciuna. Învățături greșite precum că Dumnezeu nu există în Sfânta Treime, că Isus nu e Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria și din Duhul Sfânt, mort pe cruce în locul dvs. și în locul meu, înviat în trup și înălțat la Tatăl, că Duhul Sfânt nu e o Persoană, ci o putere, că Dumnezeu e departe de om și omul nu poate avea o relație personală cu El, că nu există Rai și Iad, că nu există demoni, etc., sunt doar câteva dintre minciunile care, crezute de noi, pot avem consecințe devastatoare. De aceea, ne spune apostolul: ”Așadar, stați drepți, încinși la mijloc cu adevărul...” (Efeseni 6,14a). Să iubim Sfânta Scriptură, să o citim constant, să căutăm a o înțelege, ca acest brâu al adevărului pe care ni-l conferă să țină toată armătura cu care să luptăm împotriva celui care caută să ne piardă viața! Erezia se învinge pe măsură ce ne lăsăm descătușați de adevăr. O altă luptă pe care o avem de dus este lupta cu păcatul. Scriitorul epistolei cătrei Evrei ne spune: ”luptând contra păcatului, voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge...” (Evrei 12,4). În lupta aceasta, putem ieși biruitori dacă suntem ”îmbrăcați cu platoșa dreptății” (Efeseni 6,14b), platoșa pe care ne-a oferit-o Domnul Isus prin dreptatea Lui și pe care ne cere a o întări mereu prin mărturisire și întoarcere din păcat, oridecâteori o slăbim prin păcatele noastre. Păcatul se învinge prin veghere și mărturisire. În sfârșit, ultima luptă asupra căreia aș dori să mă opresc este lupta împotriva dezbinării. Unde sunt oameni, sunt probleme, certuri, dezbinări. Noi avem datoria să ne ridicăm deasupra acestei condiții umane, prin Cristos, realitatea supraomenească din noi, căutând să menținem unitatea Duhului în legătura păcii (după Ef. 4,3). Și aceasta o putem face ”având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei Păcii” (Efeseni 6,14c). Dezbinarea se poate înfrânge fiind noi oameni împăciuitori, făuritori de pace.

E vreme de Advent. Printre multe alte activități spirituale pe care sunt sigur că le înteprindem deopotrivă, să nu uităm că viața creștină este o viață de luptă spirituală. Cel rău caută să ne focalizeze atenția spre lupte false, încât să luptăm unul împotriva celuilalt. Cristos ne cheamă la a duce lupta cea bună, pentru adevăr, sfințire și pace. El, Calea, Adevărul și Viața noastră să ne ajute la aceasta!

Cum să avem biruință în încercare?

2010-12-03T06:02:00.001-08:00

”În lume veți avea necazuri. Însă curaj, Eu am învins lumea!”

Ioan 16,33

Cartea lui Iov nu ne lasă doar într-o stare admirativă față de planurile minunate ale lui Dumnezeu cu privire la noi, duse la îndeplinire și prin faptul că El îngăduie să vină asupra noastră diverse încercări, ci ne conferă suficiente resurse spirituale ca, atunci când vine suferința, să știm a o parcurge victorioși. De fapt, motivul pentru care unii oameni fac din durere tragedia vieții lor și alții un prilej de desăvârșire este tocmai faptul că aceștia din urmă știu a-și mobiliza resursele nebănuite pe care le au în Domnul Cristos. Haideți să mergem împreună pe drumurile fascinante ale Sfintei Scripturi, pentru a ne însuși noi înșine, din experiența dreptului Iov, câteva mijloace practice pe care Dumnezeu ni le pune la dispoziție atunci când încercarea se abate asupra noastră!

Întâi de toate, cred eu că suntem în punctul în care Dumnezeu ne vrea dacă, în încercare, alergăm la El cu necazul nostru: ”Cât despre mine, eu Îl voi căuta pe Dumnezeu și lui Dumnezeu Îi voi încredința cauza mea” (Iov 5,8). ”De ce să mă rog Lui? Dumnezeu știe prin ce trec, El a îngăduit să mă găsesc în acest dureros context existențial”, veți spune. Sigur. Și tocmai pentru că El ne cunoaște mai bine decât oricine cauza, simte mai adânc decât oricine durerea interiorului nostru și are putere nelimitată de a ne salva, se cuvine a ne îndrepta ruga spre El. Adesea ne prezentăm umili înaintea Tronului de har prea târziu, după ce ușile lumii ne conduc spre soluții false. Dar, chiar atunci, când toate porțile de pe pământ se închid, se deschid pentru noi, de strigăm la Dumnezeu, zăgazurile Cerului. Vrem să fim biruitori în încercare? Să alergăm la Dumnezeu cu necazul nostru!

Unul dintre prietenii lui Iov îi dă acestuia un sfat extraordinar: ”dacă îndepărtezi nelegiuirea care este în mâna ta și nu lași nedreptatea să locuiască în corturile tale, atunci da, îți vei ridica fața fără pată; și vei fi neclintit și nu te vei teme” (Iov 11,14-15). Vrem să avem biruință în încercare? Vrem să ne fie suferința prin care trecem prilej sfințitor? Să ne îndepărtăm de păcat! De multe ori, tocmai durerea care ne încearcă ne zdrobește în așa măsură încât păcatul care ne ținea prizonierii săi ne eliberează. Oricum, chemarea Domnului în vremuri de încercare este să ne îndepărtăm de păcat, lăsând libertatea Duhului Sfânt să croiască virtutea pe pânza inimilor noastre.

Suntem făpturi sociale. Ne place să ne înconjurăm cu oameni dragi în situații de cumpănă, care știu a ne da mângâierea potrivită și sfatul cel ziditor. Să ținem minte lecția aceasta: dacă vrem să avem victorie în încercare, să ne alegem cu înțelepciune prietenii! Unde au greșit cei trei prieteni ai lui Iov? Eu cred că au falimentat în cel puțin trei puncte: lipsa de sensibilitate, mândria și percepția îngustă a realităților divine. Cei trei pseudoconsolatori ai lui Iov îl învinovățesc tocmai în clipele când el are nevoie de mângâiere. Mândria îi împinge să-i vorbească prietenului lor folosind un ton de superioritate, chestiune pe care Iov o sesizează la ei și le-o așază înainte: ”...vă înălțați împotriva mea...” (Iov 19:5). Iar în ceea ce privește realitățile sacre, amicii lui Iov se arată necunoscători ai celorlalte valențe privitoare la sensul suferinței: ”N-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci este astfel ca să arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9,2). Cât despre perspectiva vieții eterne, nici unul nu pomenește nimic. Iată cum arată însă un prieten a cărui prezență îți poate aduce un beneficiu real în încercare! Elihu este tipologia prietenului pe care Însuși Dumnezeu îl autorizează a ne fi ajutor de nădejde în suferință: un om smerit, plin de Spiritul Sfânt (Iov 32,8) și cu o minte deschisă spre a înțelege că Dumnezeu nu poate fi țărmuit de prejudecăți omenești (Iov 33,14). Astfel de prieteni care au o relație personală, vie și mereu proaspătă cu Domnul Isus să alegem și noi a ne fi alături în timpuri de grea povară!

Imediat ce Iov transformă, prin intervenția milostivă a lui Dumnezeu, experiența încercării în pricină de apropiere de Dumnezeu, el e chemat a se implica în reabilitarea prietenilor săi: ”Iov, robul meu, se va ruga pentru voi, pentru că pe el îl voi primi, ca nu cumva să vă fac după nebunia voastră; pentru că n-ați vorbit drept despre Mine, ca robul Meu Iov” (Iov 42,8b). Dacă vrem să fluturăm steagul victoriei în lupta pe care o ducem cu încercarea, să investim în alții! O ilustrație spune că o doamnă era bolnavă închipuită. Pe la mulți medici mersese ea și niciunul nu-i găsea vreo cauză în trup pentru durerile ei cele multe. Zi și noapte se plângea, încât devenise insuportabilă pentru toți ai casei. Într-o zi, soțul său se îmbolnăvește de cancer. Femeia se dedică atât de mult îngrijirii partenerului de viață, încât își uită durerea și suferința dispare ca prin minune. Dacă ne este povara încercărilor prea greu de purtat, să ne îndreptăm gândurile și acțiunile spre cei mai încercați decât noi! S-ar prea putea ca acela să fie remediul vindecării noastre!

Iubiți cititori, vă mulțumesc pentru răbdarea cu care ați lecturat cele scrise despre încercare până la aceste ultime rânduri! Să ne dea Isus forța necesară pentru a personaliza mesajul lui Iov în dreptul nostru, când traversăm situații dificile de viață! Domnul să ne amintească mereu că victoria în încercare se dobândește alergând la El, îndepărtându-ne de păcat, legând mai puternic prietenia noastră cu El și cu toți cei plini de El și, nu în ultimul rând, investind în semenii noștri mai încercați decât noi. Iar de ne vom îndrăgosti de Isus așa de tare încât ne va fi teamă că, aplecându-ne spre cei în nevoie, Îl vom pierde, măcar pentru o clipă, din centrul adorării noastre, Sfântul Ioan al Crucii ne liniștește cu aceste memorabile cuvinte: ”Isus e singurul pe care-L poți privi fără a înceta să-i privești, măcar o clipă, pe ceilalți”. Cumva, scumpi și preaiubiți prieteni ai Mirelui, biruința în încercare ne-o dă tot împlinirea legii celei atotcuprinzătoare și sfinte a iubirii de Dumnezeu și de oameni. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Doamne Isuse, Cel care, coborât din mărire în lumea noastră greu încercată, ai experimentat pe nedrept durerea întregii umanități, Îți mulțumim pentru lucrurile cu care permiți să fim încercați! Noi suntem așa de slabi în a cuprinde lucrarea minunată pe care Tu, în Sfatul Sfintei Treimi, o săvâșești, mai cu seamă atunci când în noi se nasc cele mai arzătoare întrebări și cele mai adânci dorințe de eliberare. Din iubire, lași peste noi încercarea și tot din iubire, la vremea hotărâtă de Tine, oprești furtuna suferinței în noi. Iartă-ne rezistența pe care o opunem planului Tău de schimbare lăuntrică prin durere! Ajută-ne, așa cum pe Iov l-ai îndemnat, a ne cerceta viața, a ne lega mai mult de Tine, a ne pregăti mai cu stăruință pentru viața veacului ce va veni! Dă-ne curaj să încercăm și putere pentru a învinge, prin Tine, preaiubite Mântuitor, prin care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

2010-11-25T06:36:00.000-08:00

Interviu cu Flavius Borcea si Andrei Patrinca - Interviu Radio Metanoia Arad

De ce îngăduie Dumnezeu încercarea?

2010-11-03T03:30:00.000-07:00

Una dintre cele mai dureroase încercări prin care poate trece un om este moartea fiilor săi. Despre vreo două astfel de cazuri de mare suferință am auzit de aproape. Într-unul din ele, după moartea copiilor, părinții au divorțat, iar tatăl s-a sinucis la scurtă vreme. În comparație cu aceste dureri de nedescris, problemele noastre par așa de mărunte... Un lucru e însă cert: deși suntem diferiți unii de ceilalți, în punctul numit ”încercare” suntem cu toții la fel. Toți suntem încercați în fel și chip, încă de când ne naștem și până-n cea din urmă clipă a vieții noastre pământești. Știu că unii dintre dvs., prețioși și multiubiți prieteni, sunteți greu apăsați de povara încercărilor prin care treceți! Frățiile voastre se vor bucura mai cu seamă de exemplul lui Iov, asupra căruia vă invit a vă apleca, împreună cu mine, în momentele următoare!

Era pe vremea patriarhului Abraham când Dumnezeu S-a uitat cu băgare de seamă peste fața pământului și Și-a oprit privirea asupra lui Iov, cel mai mare credincios de pe fața pământului. Ne spune cartea care-i poartă numele că Iov era așa de evlavios, încât oridecâteori fiii și fiicele lui mergeau la vreun ospăț, după încheierea petrecerii, Iov își chema copiii, îi sfințea și aducea jertfe de bun miros pentru ei, căci, spunea el: ”Poate că fiii mei au păcătuit și L-au blestemat pe Dumnezeu în inima lor!” (Iov 1,5b). Satan cere însă să se atingă de Iov, pentru a-I demonstra lui Dumnezeu că iubirea lui Iov față de El e condiționată de binecuvântările de care dreptul Iov avea parte. Și aici încep necazurile lui Iov. Își pierde animalele, îi sunt uciși fiii și el e lovit cu o rană care-i acoperă tot trupul. În fața acestor încercări, Iov răspunde cu demnitate: ”Domnul a dat și Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1,21). Sosește însă clipa în care niște prieteni vin și-l vizitează pe Iov. Aceștia îl incită, acuzându-l și învinovățindu-l. Și de aici încolo, până la vremea convertirii, Iov începe să privească încercarea așa cum mulți dintre noi o facem adesea, dintr-o perspectivă umană.

Când privim încercarea din perspectiva naturii pământești, suntem cuprinși de fel de fel de îndoieli. Iov începe să se îndoiască de sensul vieții sale, întrebându-se de ce s-a născut dacă viața e un șir necurmat de suferințe (Iov 3,11). Iov începe să se îndoiască apoi de dreptatea divină: ”Jefuitorilor li se lasă corturile în pace, celor ce mânie pe Dumnezeu le merge bine” (Iov 12,6). Acest fel de îndoieli cu privire la dreptatea lui Dumnezeu se nasc adesea în inimile credincioșilor care trec prin încercări. Știm însă, prin învățătura adusă nouă de Cristos, că Dumnezeu îi iubește în egală măsură pe toți oamenii, pentru cei mai păcătoși dintre ei ar fi venit și în locul celor mai păcătoși dintre ei ar fi murit. Spun sfinții că ”atâta vreme cât mai are suflare, tot mai e speranță pentru fiecare om să se convertească”, de aceea Dumnezeu îi așteapă cu răbdare, cu speranță și cu felurite binecuvântări pe jefuitori și pe blasfemiatori. În plus, trebuie să ne amintim periodic că între noi, cei care credem în Domnul Isus, și Dumnezeu, rămâne o cale de o Cruce pe care numai Cristos a putut-o purta. Isus este puntea credinciosului cu Dumnezeu și doar prin mila Lui avem curajul și puterea de a sta în picioare. Apoi, când privim încercarea din perspectivă umană, începem să ne certăm cu Dumnezeu. Îndoiala primordială germinează confruntare îndrăzneață cu Făcătorul nostru: ”Deci cheamă-mă și eu voi răspunde. Sau voi vorbi eu și răspunde-mi Tu. Pentru ce Îți ascunzi fața și mă socotești vrăjmașul tău?” (Iov 13, 22;24). Când ne pierdem temerea de Domnul, ne copleșesc fel de fel de alte temeri: ”De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!” (Iov 3,25). Când nu ne mai odihnim în Dumnezeu, nu ne mai putem odihni nici în paturile noastre: ”N-am nici liniște, nici pace, nici odihnă și tulburarea dă peste mine” (Iov 3,26). Se uită Iov la trecutul lui și-și amintește cum erau vremurile în care beneficia de protecția lui Dumnezeu, copiii erau lângă el, iar el era privit ca o autoritate demnă de respectul întregii comunități. Se uită Iov la viitorul lui și nu mai găsește nici o rezervă interioară a speranței cu privire la ceea ce va urma. Și ajungem iarăși la o altă caracteristică a opticii firești cu privire la încercare: când privim încercarea dintr-o perspectivă umană, admirăm trecutul și urâm viitorul. În cele din urmă, dacă acceptarea suferinței nu se produce, suntem cuprinși, asemenea lui Iov, de gânduri de moarte (Iov 6,8-9).

Iată ce dezastre lăuntrice produce privirea dintr-o perspectivă greșită a încercării: ne umple de îndoieli, ne aduce în pragul confruntării cu Domnul, ne învăluie în temeri, ne tulbură somnul, ne face să admirăm trecutul și să urâm viitorul, aprinde în noi dorința nelegitimă de a muri înainte de vremea hotărâtă de Dumnezeu! Și acestea sunt doar câteva din lecțiile pe care exemplul lui Iov ni le așterne înainte!

Dar ce comori nebănuite descoperim în suferință atunci când începem să privim încercarea prin ochii lui Dumnezeu! Ce greutate veșnică de slavă, ce pregustări noi și bogate ale Raiului vin deopotrivă cu încercările din viața noastră! Iată ce se întâmplă când ne uităm la încercare din perspectiva lui Dumnezeu. Întâi de toate, constatăm că încercarea ne ferește de răul din afara noastră. O ilustrație tare dragă mie spune cum că doi îngeri s-au oprit să-şi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat să-i lase să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb le-a oferit o cămăruţă în subsol. În timp ce îşi făceau paturile, îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când îngerul cel tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger i-a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi". În noaptea următoare, îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui om foarte sărac, dar foarte ospitalier, ţăran ce locuia împreună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţină mâncare ce o aveau, i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vaca al cărei lapte era unicul venit, murise pe câmp. Îngerul cel tânăr s-a înfuriat si l-a întrebat pe cel bătrân cum se poate întâmpla un asemenea lucru: "Primul om avea tot, şi totuşi l-ai ajutat", a spus el. "A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, şi tu i-ai lăsat vaca să moară". ”Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!", i-a răspuns îngerul cel bătrân. "Când am stat în subsol, am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să-şi împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută când am dormit în patul familiei de ţărani, îngerul morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb vaca. ”Lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi!” E nevoie doar să crezi că orice încercare este întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu şti (să nu afli de ce anume te-a păzit Dumnezeu) până foarte târziu... Apoi, încercarea ne ferește și de răul din noi (mândria). Cum ar fi ajuns integrul Iov să spună vreodată: ”sunt păcătos”, ”am călcat dreptatea și n-am fost pedepsit după faptele mele”, dacă nu acum, în încercare, când e confruntat cu limitele lui personale, cu slăbiciunea lui și cu mărimea harului lui Dumnezeu? În al treilea rând, încercarea ne învață așteptarea: ”Deși zici că nu-L vezi, judecata este înaintea Lui, deci așteaptă-L!” (Iov 35,14). Ce mai face încercarea cu noi? Încercarea ne dezleagă de pământ și ne leagă puternic de cer (Iov 19,26). Suntem prea legați de bunurile noastre, prea dependenți de comorile pământești, prea ancorați în îngrijorările vieții de acum și prea indiferenți față de veșnicia noastră! Încercarea, atunci când o privim din perspectiva divină, rupe legăturile morții și ne leagă de Cristos cu lanțurile eternei iubiri. Dar poate cea mai valoroasă lecție pe care ne-o oferă încercarea este aceea că ne prilejuiește întâlnirea personală cu Dumnezeu. Spune Iov: ”urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochii mei Te-au văzut!” (Iov 42,5). Doamne, auzisem despre Tine, dar acum Te-am văzut pe Tine! Doamne, Te știam, dar acum Te cunosc!

Când privim încercarea dintr-o perspectivă divină, realizăm că tocmai ea ne ferește de răul din noi și din afara noastră, ne învață așteptarea, ne dezleagă de pământ și ne leagă puternic de cer, ne prilejuiește întâlnirea personală cu Dumnezeu.

Odinioară, când era întuneric în viața lui Iacov, tocmai încercarea de la Peniel avea să aducă în viața lui lumina (Geneza 32, 24-32). Iacov șchiopăta din șoldul său, semn că orice încercare își are durerea ei, de necontestat. Dar peste el răsărea soarele, deopotrivă cu o nouă identitate și o nouă chemare divină. Căci încercarea, iubiți prieteni, rupe întotdeauna ceva din noi și pune acolo, chiar în locul rănii, ceva din Dumnezeu. De aceea îngăduie Dumnezeu încercarea!

De ce îngăduie Dumnezeu încercarea?

2010-10-10T11:48:00.000-07:00

/>

Ascultați și a doua predică, pe aceeași temă: ”Cum să trecem biruitori prin încercare”!

Cum să trecem biruitori prin incercare

2010-10-10T11:41:00.000-07:00

A se asculta dupa predica: ”De ce îngăduie Dumnezeu încercarea?”

Ce ne desparte, cine ne apropie?

2010-09-30T16:22:00.000-07:00

În cursul întâlnirii dintre Papa Benedict și arhiepiscopul anglican Rowan Williams, s-a adus în discuție personalitatea lui John Henry Newman, pastor anglican ce a trăit în secolul XIX și care s-a convertit la catolicism. Impresionante sunt cuvintele legate de separarea dintre catolici și protestanții anglicani ale unui apropiat al lui Newman, cuvinte care ne conferă nouă astăzi un prilej extraordinar de reflecție: ”ceea ce este nesfânt de ambele părți ne ține departe”. Multe reverberații a produs gândul acesta în mintea mea. Oricât aș căuta o explicație mai adâncă a pluralismului confesiunilor creștine, nu găsesc ceva mai bogat în sensuri și mai cuprinzător decât aceste simple cuvinte: ”ceea ce este nesfânt ne ține departe”.

Când omul a fost creat, el a beneficiat de o sublimă comuniune cu Creatorul Său. Dar nu doar relația aceasta era perfectă, ci și părtășia dintre Adam și Eva, primii oameni, era desăvârșită. Mai mult, toate celelalte creaturi trăiau în pace și erau supuse omului. De îndată ce Adam și Eva au pus la îndoială adevărul avertizării divine, toate relațiile s-au rupt. Dumnezeu nu l-a mai căutat pe om ca să-i vorbească față în față, de atunci, nici în răcoarea dimineții, nici la vreme de asfințit. Se vor așterne puține pagini în istoria umanității și Creatorul va rosti grelele cuvinte predeluviene: ”Voi șterge de pe fața pământului pe omul pe care l-am creat, de la om până la animal, și târâtoare și păsări ale cerului, pentru că Îmi pare rău că i-am făcut” (Geneza 6, 7). În îndurarea Lui, cei care aveau să se întoarcă, în ceasul cel de pe urmă al acelor timpuri, vor gusta salvarea, viața. Pe de cealaltă parte, ca o consecință a păcatului, bărbatul și femeia nu vor mai experimenta împreună, la aceiași parametri, armonia care guverna unirea lor primordială. Ceea ce este nesfânt a despărțit dintotdeauna. Doar ceea ce este nesfânt separă și nimic altceva.

Astăzi, oamenii vorbesc limbi diferite și chiar cei de o singură limbă nu se mai înțeleg. Astăzi, există o explozie de mijloace de comunicare interpersonală și o penurie în dialogurile dintre oameni. Astăzi, pasiunile se aprind repede și se sting la fel. Astăzi, oamenii sunt amabili unii cu alții, dar și străini unul de celălalt. Astăzi, deși au toate modalitățile fizice de a fi mai aproape unul de altul decât vreodată, sunt mai singuri ca niciodată. De ce? Ceea ce e nesfânt îi ține departe pe unul de celălalt.

Și totuși, undeva, în Atotștiința lui Dumnezeu și potrivit cu milostivirea Sa, un plan al restaurării Creației era întocmit deja, încă de dinaintea venirii în ființă a protopărinților noștri. Cristos, Una cu Dumnezeu Tatăl în Sfânta Treime, Dumnezeu Fiul, se va coborî pe pământ și-l va relega, în El, pe om de Dumnezeu și pe om de om. De aceea, de am pune întrebarea ”ce ne apropie” pe unii de ceilalți, am greși. Am greși la fel ca Pilat, în ziua răstignirii, când L-a întrebat pe Domnul Isus ”ce este adevărul?” Și s-ar prea putea ca, asemeni lui, să primim și noi, din partea Domnului, aceeași apăsătoare tăcere. Căci întrebarea nu este ”ce este?”, ci ”cine este?” Căci chestiunea corectă care se pune nu este ”ce ne apropie?”, ci ”cine ne apropie?” Cine vă apropie pe dvs., iubite cititor, de partenerul de viață, de copiii sau de părinții dvs., de păstorul sufletesc și de frații din Biserică? Cine vă apropie de amici sau, și mai mult, de dușmanii de azi, făcându-i prietenii sinceri de mâine? Cine ne poate apropia pe noi, cei din atâtea și atâtea confesiuni creștine, după ce multe răni ne-am pricinuit reciproc și mulți lăstari de despărțire am lăsat să rodească? Domnul Isus Cristos. În El, Cel prin care, ne spun Scripturile, toate au fost create și toate ființează, stă soluția problemei separării noastre de Dumnezeu și de oameni.

O istorioară frumoasă relatează cum un băiețel de cinci ani a vizitat, împreună cu tatăl său, o mănăstire. Pe geamurile clădirii erau pictate diferite personaje biblice. Chiar atunci, o rază a soarelui pătrundea prin vitralii. Băiețașul l-a întrebat pe tatăl său: ”-Tăticule, cine sunt cei pictați pe geamuri, prin care trece lumina?” Tatăl a răspuns: ”-Aceia sunt sfinții din Biblie”. Ajuns acasă, în orașul său natal, în prima duminică, la școala duminicală, învățătorul a pus o întrebare copiilor după ce le-a vorbit despre sfințenie: ”-Copii, care dintre voi ar putea să-mi spună ce e acela un sfânt?” Băiatul s-a ridicat și a spus: ”-Sfânt e un om prin care trece lumina!” Mare dreptate avea copilul cu pricina! Sfințenia, punerea deoparte pentru Dumnezeu, apropierea de Cristos și comuniunea personală, intimă și continuă cu El, lasă să treacă prin noi Lumina. Și Lumina aceasta, care este Domnul Cristos, face vizibilă, chiar strălucitoare, calea spre apropierea noastră de mâine, oricât de întunecată și de plină de eresuri ar fi cărarea pe care astăzi orbecăim însingurați.

Ne desparte ce este nesfânt, ne apropie Cel care este sfânt. Să înaintăm spre Cristos și așa ne vom apropia, pe negândite, și unul de celălalt!

Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă

2010-09-10T04:07:00.000-07:00

E noaptea capitulării Germaniei. Aceasta fi-va cea din urmă noapte pentru ”evreii lui Schindler”. Peste puțină vreme, iudeii respectivi vor fi liberi. Liberi să-și plângă morții și să-i caute pe cei rămași în viață. Liberi să muncească, să învețe, să se bucure, să privească spre viitor, să se închine lui Dumnezeu, în felul în care ei cunosc a o face. Cu toții știu că Schindler le-a scăpat viața, că e eroul lor, salvatorul lor. Dar Schindler e cuprins de remușcări. ”-De aș mai fi salvat câțiva evrei?! Dacă aș fi vândut mașina aceasta... oh, de aș fi vândut mașina aceasta, aș fi salvat încă zece evrei! Ce nevoie aveam eu de această mașină? Dacă aș fi vândut acul acesta”, spune Schindler scoțând din buzunar un ac de cravată, ”aș fi salvat încă doi evrei!” Nu e nimic teatral în ceea ce spune Schindler. În inima lui, e o mare durere. Deși și-a epuizat toate resursele financiare și a ajuns falit, deși și-a folosit toate relațiile pentru a salva cât mai multe suflete, Schindler e cuprins de amărăciune. Colaboratorul său apropiat, evreu și el, îi întinde atunci un inel, pe care sunt însemnate următoarele slove ale Talmudului: ”Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă”.

Am descris un fragment din ”Lista lui Schindler”, emoționantă ecranizare a unui fapt real. E un film pe care vă invit să-l vedeți, oridecâteori sunteți copleșit de nemulțumire, de cererile de ajutor ale apropiaților dvs., de lamentările și de problemele, parcă mai multe ca niciodată, cu care se confruntă toți oamenii. Ați putea să vă închideți inimile în fața nevoilor celorlalți, să spuneți că ați făcut destul pentru ei, că e timpul să se descurce și singuri, că nici pe dumneavoastră nu v-a ajutat nimeni, că vreți să vă concentrați mai mult asupra propriilor dvs. interese, că ați obosit săvârșind binele, că vă e teamă ca oamenii să nu profite de dvs., etc. Sau ați putea să vizionați filmul acesta și să aveți în minte și un alt fragment din istoria lumii. Isus, Fiul lui Dumnezeu, e pe pământ. Într-una din predicile Sale în care vorbește despre Împărăție, Mântuitorul spune auditoriului: ”Atunci va zice Împăratul celor de la drepta Lui: ‚Veniți, binecuvântații Tatălui, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine’.” Matei 25, 34-36. Spunea un înțelept că suntem la fel de aproape de Dumnezeu precum suntem de persoana pe care o displacem cel mai tare. Așa e, nu ne plac problemele, abia le purtăm pe-ale noastre, darămite să ne luăm poveri suplimentare. Compania celor flămânzi nu e una plăcută. De străini ne e frică: ”cu ce gânduri vin?”, ”oare de ce și-au părăsit țara, dacă sunt oameni cinstiți?” Iar pe cei cu haine murdare greu îi tolerăm pe locurile de lângă noi din mijloacele de transport în comun, fără să ne gândim o clipă că poate nu au unde se spăla... sau poate nu au alte vestminte. De bolnavi nu prea dorim a ne aminti, din dorința inconștientă de a respinge tot ceea ce ne amintește că poate, într-o zi, vom fi noi în locul lor. Iar în temniță, ce să căutăm noi acolo? Doar în viața noastră n-am făcut decât bine tuturor...

Sunt oameni în jurul nostru care au nevoie de noi. Nu ne dăm seama ce responsabilitate implică a fi al lui Cristos! Dar noi suntem chemați să vedem lucrurile nu cu ochii pătați de egocentrism, mândrie și orgoliu, ci cu ochii lui Isus! Noi suntem brațele lui Isus pentru oameni! Brațele Lui, ale Celui care, pe Cruce, a îmbrățișat o lume întreagă, împăcând-o cu Cerul. Noi suntem picioarele Lui, umblând pretutindeni pentru a duce solia păcii și a iubirii fără de margini! Ar fi putut folosi îngerii, dar a ales să Se folosească de noi, de tine și de mine. Noi suntem cei mai aproape de oamenii în nevoie! Noi trăim în mijlocul lor! Noi suntem de o natură cu El, prin înfierea Lui, și de o natură cu ei, prin nașterea cea dintâi.

Mi se întâmplă adesea să-i ascult pe oamenii cu probleme. Sunt două atitudini pe care le remarc mai mereu. Sunt unii care, în momentul în care sunt atinși de chestiuni ce li se par insurmontabile, se ascund într-o carapace ființială și zi și noapte cugetă la ale lor necazuri, închizând complet ușa inimii pentru cei care sunt mai în nevoie decât ei. De cele mai multe ori, aceștia se îmbolnăvesc pe zi ce trece mai tare și nici un remediu nu mai are putere de izbăvire în cazul lor. Dar e și o altă categorie de oameni, tare dragă mie. Aceștia din urmă găsesc resurse în Cristos de a se apleca asupra celorlalți, de a se implica în viețile lor, de a-i ajuta pe alții să treacă biruitori peste etape de încercare existențială. Cel mai des, uitând de ei înșiși, căutând să aducă tămăduire altora, chiar ei sunt salvați. E o lecție de viață pe care chiar constituția pe care Creatorul ne-a dat-o ne-o așterne înainte. Uitați de pildă cum se hrănește inima! Când sângele e pompat în tot organismul prin artera care pleacă de la inimă, chiar la baza acestui vas sanguin, cinci procente din sânge pleacă în arterele coronare, care hrănesc inima. Suficient sânge cât să asigure buna funcţionare a cordului. Când hrăneşte întreg organismul, inima se hrăneşte de fapt şi pe ea însăşi, deşi nu e intenţia ei primordială. La fel e şi cu omul: doar atunci când dăruieşte, primeşte cu adevărat ceea ce merită; şi doar când se pierde iubindu-i pe alţii, se regăseşte pe sine.

”Cine salvează o viață, salvează o lume întreagă”. Pentru unii, chemarea divină de a-i salva pe alții implică misiunea în părți ale lumii ostile credinței creștine. Pentru alții, sacerdoțiul. Pentru cei mai mulți dintre noi, a salva o viață înseamnă, pe lângă mărturisirea Evangheliei prin cuvinte și faptă, poate puțin din venitul nostru, donat unui nevoiaș, sau poate o recomandare, o vizită, o îmbrățișare. Particularizați, în dreptul dvs.! Fiecare suflet are valoare, și încă eternă valoare. Iar acest ultim adevăr, pe care avea să-l descopere Schindler salvându-i pe evrei, ni l-au transmis sfinții dintotdeauna și ni l-a predicat Însuși Dumnezeu, coborât pe pământ spre a-și asuma nevoia dvs. și nevoia mea și a ne învăța si pe noi să facem la fel pentru ceilalți.

”Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: ‘Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?’ Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: ‘Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-acești fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut’. Matei 25, 37-40.

Să-L descoperim pe Domnul Isus Cristos în fiecare om în nevoie și să nu pregetăm în a-I veni în ajutor!

Tu, Cuvântul

2010-08-10T05:54:00.000-07:00

Ai fost dintru începuturi;
Când nimic nu era în ființă, erai Tu, Cuvântul.
Iar când toate s-au creat, prin Tine s-au născut;
prin Tine, Cuvântul.
Lumina chiar, în Tine s-a zămislit,
O asemenea Lumină ca nici chiar întunericul crunt să n-o poată învinge.
Ce mare taină! Și unde s-a pomenit minune ca aceasta?
Tu, Cuvântul, să te pogori cu a Ta Lumină la om!
Să Te cobori aici, unde sunt așa de multe necuvinte și atât de gros întunericul!
Întru ale Tale ai venit, Tu, Cuvântul,
Dar ai Tăi nu Te-au primit!
Cândva, când pustiu și adânc îmi era lăuntrul,
Ai răsunat și-n mine, Tu, Cuvântul!
Ai adus și-n mine lumină, ca să-mi învingi bezna cea rea
Ai adus și-n mine apă, ca să-mi stingi focul străin
Ai aprins credința, ai înnoit-o mereu prin speranță, ai chemat-o neîncetat la desăvârșire-n iubire.
Ai aprins în mine credința, Tu, Cuvântul,
în mine, cel ce nu mai credeam în nimic.
De-atunci, de la dragostea cea de început,
Așezatu-s-au peste viața mea prea multe necuvinte.
Și multe poate se vor așterne încă.
Dar Tu, Cuvinte, mă-nsoțește mereu
Pe mine, necuvântătorul flămând după Cuvântul din Tine!
Și așa de vei face, poate-ntr-o zi,
Când întru ale Tale veni-vei iarăși,
Vei găsi în mine Cuvânt,
Tu, Cuvântul!

Preaiubite copac

2010-08-04T12:18:00.001-07:00

Mult iubite Copac,
În seara aceasta, m-am vazut in lumina Ta,
Da, în lumina prezenței Tale.
Eu sunt copacul cel negru și uscat,
Tu ești Copacul cel verde și viu;
Eu sunt copacul cel strâmb,
Tu ești totdeauna drept;
Ale mele crengi spre pământ s-au plecat,
Ale Tale ramuri privesc adoratoare spre Cer.
O rană sunt, de arșita verii, de frigul semeț,
Vindecare ești Tu, sub arșita verii, sub frigul semeț.
Nici un fruct nu am,
Tu viață și rodire ești.

Preaiubite și dulce Copac,
Eu, nimic nu sunt,
Dar Tu ești totul.

Hai cumva să ne facem una,
Respirația Ta să devină a mea,
Inima Ta să iubească-n mine,
Seva Ta să devină Duhul de viață din mine.
Soarele Tău să fie luminătorul meu!
Așa doar vei fi și Tu, voi fi și eu,
Prin Tine.

Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

2010-08-01T13:18:00.000-07:00

Chemarea și cerința crucii Domnului Isus

2010-08-01T13:00:00.000-07:00

O frumoasă istorioară, de prin secolul III d.C., povestește cum Petru ar mai fi avut o altă întâlnire cu Domnul Isus, pe drumul Romei de data aceasta, când apostolul ar fi dorit să părăsească Roma, pentru a scăpa de martiriu. Se spune că Petru l-ar fi întrebat pe Isus: ”Unde mergi, Doamne?”, la care Cristos i-ar fi răspuns: ”-Am venit la Roma pentru a fi din nou crucificat!” Rușinat de replica Mântuitorului, Petru se întoarce la Roma, primind moartea ca martir.

Dacă mai ieri, creștinismul nu putea fi disociat de ideea de cruce, astăzi își face loc tot mai puternic așa zisa ”evanghelie a prosperității”, care propovăduiește un creștinism fără cruce. De unde mai ieri, părinții din pustie erau tare mâhniți dacă Dumnezeu nu le trimitea o anumită boală în anul respectiv, crezând că astfel Isus și-a întors fața de la ei, nu-I mai pasă de ei, nu mai vrea să lucreze la caracterul lor, astăzi puțini dintre creștini înțeleg chemarea pe care Domnul ne-o face tuturor la a ne purta cu demnitate și până la capăt, fără șovăire și fără cârtire, crucea.

În fața provocării vremurilor, răsună, plin de dragoste, avertismentul lui Isus: ”Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze” (Marcu 8,34b). Vă invit să poposim preț de câteva clipe asupra acestui verset, ca să extragem din el cât mai multă învățătură pentru viața noastră de credință!

Văd, înainte de toate, în frumoasele cuvinte de mai sus, chemarea universală a Crucii: ”oricine vrea să vină după Mine...”. Ca să dai curs acestei chemări, e nevoie de voința ta liberă. Nimeni nu poate fi creștin fără să dorească. Cristos nu obligă pe nimeni, dar îi avertizează pe toți asupra consecințelor alegerilor lor. De asemenea, chemarea se adresează tuturor oamenilor, din orice seminție, din orice popor, din orice stare socială și din orice stare de păcat. Am pierdut foarte mult prin faptul că noi, care pretindem a-L urma pe Cristos, știm să aruncăm cu pietre în cei cu inimi zdrobite, dar nu mai știm să-i îmbrățișăm; știm să bârfim, dar nu să încurajăm; știm să-i batjocorim tocmai pe cei care au mai mare nevoie de mila noastră, dar nu mai plângem cu cei ce plâng; știm să ne ferim de cei cu viețile rănite vizibil de păcat, dar nu mai vrem să ieșim spre ei, să-i privim de departe, să le ieșim în întâmpinare. Am rătăcit această dimensiune a iubirii din pricina prea multei mândrii, a orgoliului și a aroganței noastre și mi-e tare ciudă pe faptul acesta! Dar Dumnezeu nu e ca noi! Vă amintiți de prostituata Rahav? Rahav e o femeie dintr-un neam păgân care recunoaște supremația lui Dumnezeu și devine aliat al poporului lui Dumnezeu, ajutându-l să câștige lupta cu inamicul. Cunoașteți ce se întâmplă apoi cu ea? Se convertește la iudaism, se mărită cu un om credincios, îl naște pe Boaz și numele ei e menționat în genealogia Domnului Isus. O femeie pe care Dumnezeu a considerat-o vrednică a fi parte a lucrării Lui de mântuire. De ce? Pentru că această chemare a Sa are caracter de universalitate. În ea suntem cuprinși și noi, iubiți prieteni! Da, chiar noi, cu stările noastre, cu slăbiciunile noastre, cu căderile noastre; cu ceea ce suntem și cu ceea ce nu suntem. Chemarea Crucii e și pentru noi.

Cel care voiește e sfătuit apoi să vină după Domnul: ”oricine vrea să vină după Mine...”. Vedem că aici totul e în mișcare: ”să vină”, nu ”să stea”. Așa e umblarea în Cristos: când ești în El, totul e dinamic, nimic nu-i static: urci, cazi, te ridici iarăși; fugi, obosești, te oprești pentru puțină vreme și apoi alergi din nou. Viața în Cristos e un proces care are un start bine definit, dar niciodată un finish. Și pentru că nu putem parcurge această traiectorie spirituală fără o țintă, ni se trasează și sensul umblării noastre în credință: ”după Mine”. Parcă ar spune Isus: ”după Mine, Păstorul cel Bun, nu după celălalt stăpân”. Mulți dintre cei care au trăit încă din tinerețe o viață apropiată de Domnul, sunt cuprinși uneori de gândul că a-L urma pe Domnul îi privează de foarte multe experiențe bucuroase. Un preot celib tânăr, pe care-l cunosc personal, a fost cândva abordat de un bărbat vârstnic, cu foarte multe aventuri amoroase la viața lui. ”-Auzi, părinte, să nu-ți pară niciodată rău că ai ales să-L slujești pe Dumnezeu în castitate! Eu am încercat tot ce se poate dintr-ale lumii; nu m-au făcut acestea decât gol și trist.” Direcția spirituală corectă e Cristos. Să-L urmăm pe El și nu vom rătăci niciodată! Iar când ne-am pierdut, să venim tot la El; ne este Cale, Adevăr și Viață!

Dincolo de chemarea universală la Cruce, există și o cerință universală a Crucii: ”să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze”. A mă lepăda de mine însumi nu înseamnă a mă neglija, a-mi refuza împlinirea tuturor nevoilor, ci înseamnă a așeza dorințele lui Cristos pentru viața mea mai presus de ceea ce voiesc eu. Apoi, luarea crucii aduce cu sine împlinirea imperativului de a trăi deplin angajat în viața pe care o am: a accepta încercările, a învăța din eșecuri, a nu-mi pierde credința, speranța și dragostea, indiferent de împrejurări. Știți care e farmecul purtării propriei cruci? Că atunci când te lepezi de tine, crucea ta devine Crucea Lui! El o poartă împreună cu tine, El o ia de pe umerii tăi și o pune pe umerii care-au purtat povara lumii, în cele mai greu de suportat clipe de suferință lăuntrică. Când crucea ta devine Crucea Lui, când crucea mea devine Crucea Lui, tocmai ea ”lucrează în noi, tot mai mult, o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4,17). E precum zborul vulturilor prin furtună: dacă aripile îi sunt în jos atunci când zboară, vulturul va fi doborât, dacă și le înalță spre cer, furtuna îl poartă mai sus decât s-a putut înălța vreodată. Crucea noastră fără Cristos, constituită din mulțimea consecințelor răzvrătirii noastre față de El, mai devreme sau mai târziu ne va doborî. Dar Crucea Lui pe umerii Lui și ai noștri ne va înălța, ne va ridica mai sus decât am putut crede sau ajunge vreodată.

Fiul unui păstor sufletesc american, la vârsta tinereții, a plecat departe de tatăl lui și de valorile credinței creștine. Multe peripeții îndură el, dar își amintește cu durere de o noapte în care, sărac și flămând, cere ajutor proprietarilor unei benzinării. Îi dau patronii sarcina de a face curat în toaleta benzinăriei, loc în care și înnoptează. Peste ani, tânărul nostru se convertește și devine misionar. Într-una dintre călătoriile sale cu scop evanghelistic, cel de-al doilea avion pe care urma să-l ia își anulează zborul, iar compania aeriană pune la dispoziția pasagerilor un hotel unde să poată dormi la căderea nopții. Recepționera hotelului îl întâmpină cu vestea că toate camerele de hotel sunt pline, dar că... a mai rămas un singur apartament liber: cel prezidențial. Din camera de sus a apartamentului prezidențial, ”întâmplător”, misionarul privește pe fereastră. În fața hotelului, jos, la fel de murdară ca odinioară, stătea benzinăria în toaleta căreia, mai ieri, rebel, sărac și flămând, tot el, pe atunci un tânăr care fugea de Cruce, își petrecea noaptea. Viața pe pământ, chiar presărată cu multe tristeți, le oferă celor care primesc chemarea Crucii și sunt gata a-i împlini cerințele prilejuri binecuvântate de a pregusta din fericirea care îi așteaptă dincolo.

Preaiubiților, să ne înviorăm și să ne veselim și noi de Crucea Lui, prin care noi suntem răstigniți față de valorile căzute ale lumii și lumea e răstignită față de noi!

Îngrijorare sau credință?

2010-07-25T15:17:00.000-07:00

Antidotul îngrijorării

2010-07-25T15:05:00.000-07:00

Eram în vremea facultății când, într-o zi de duminică, am ascultat o predică ținută de un pastor cu un har aparte. Acesta a inserat în mesajul sfinției sale o ilustrație din propria sa viață. Spunea dumnealui că, pe când era student al Institului Teologic, a fost cuprins pe neașteptate de o mulțime de gânduri cu privire la viitorul său: ”oare ce voi face după ce termin Institutul?”, ”unde voi fi, în ce oraș?”, ”oare voi găsi de lucru în domeniu?”, ș.a. În toiul gândurilor, o sclipire de Sus i-a luminat mintea, aducându-i liniștea după care tânjea: ”nu e treaba ta ce se va întâmpla cu tine după ce-ți vei finaliza studiile, aceea e partea Mea; lucrarea ta e să-ți închei cu bine pregătirea pentru slujirea începută”. Știu din spusele altora că frăția sa a luat în serios îndemnul divin, ba chiar a terminat ca șef de promoție. M-au urmărit spusele preaiubitului păstor de suflete pe toată perioada studiilor mele universitare; oridecâteori eram asaltat și eu de mulțimea gândurilor privitoare la viitor, îmi aminteam că viitorul e-n mâinile Domnului Cristos, iar prezentul e în responsabilitatea mea; că sunt dator să mă-ngrijesc de ziua de azi, nu să mă-ngrijorez de cea de mâine.

Oh, trăim într-o lume îngrijorată, cuprinsă de frământări, învinsă de așteptarea fatalistă ca viitorul să aducă numai lucruri negative. Am fost uimit până unde merge îngrijorarea părinților cu privire la siguranța copiilor lor: unii părinți au implantat micuților cipuri, în diverse părți ale corpului, ca să-i monitorizeze permanent. Pe când părinții sunt cuprinși de grija pentru copii, nu puțini copii sunt îngrijorați că nu pot atinge standardul impus de părinții lor. Știu câteva cazuri în care copiii de ieri, azi adulți cu vieți aparent împlinite, încă încearcă să le demonstreze taților veșnic nemulțumiți de ei cât sunt de buni și de capabili. Preoții sunt uneori îngrijorați de eficacitatea slujirii, pe când enoriașii simt adesea că-i dezamăgesc pe cei ce veghează la viața lor în Domnul Isus. Medicii sunt îngrijorați cu privire la pacienți, iar pacienții sunt îngrijorați din pricina bolilor prin care trec.

Cu îngrijorarea nu-i de glumit! Lăsată să crească, va rodi în noi temeri incontrolabile și fără motiv, tristețe, ne va îngreuna somnul, va pune stăvilare în calea relațiilor noastre interumane. Știa Isus că nu-i lucru de apucat îngrijorarea! De aceea, se ocupă atent de problematica îngrijorării, în cea de-a doua parte a predicii de pe munte. E un continuu, o frumoasă curgere a discursului Mântuitorului cu privire la îngrijorare în textul Evangheliei după Matei. Începe Domnul vorbind despre comoara din cer (Matei 6,19-21), îndemnând auditoriul să nu strângă comori pe pământ, căci lesne se vor distruge de molii și de rugină bogățiile acestea. Soluția lui Cristos e formidabilă: ”strângeți-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu strică, unde hoții nu le sapă, nici nu le fură”(Matei 6,20). Argumentul este simplu și cuprinzător: ”unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6,21). Apoi, ca să-ți poți strânge comori în veșnicie, privirea ta trebuie să fie îndreptată spre Sursa luminii, care este Însuși Cristos (Matei 6,22-23). Așa că versetele următoare vorbesc despre vederea lăuntrică, în tălmăcirea patristică. Atunci când nu privești la Cristos, în viața ta celălalt stăpân, Mamona, caută să aibă întâietate. Pasajul ce vine aduce în discuție alegerea unuia dintre cei doi stăpâni care caută mereu a domni înlăuntrul tău: Dumnezeu sau Mamona (Matei 6,24-25). Și acum să fim atenți: când Mamona triumfă în tine, ești învins de îngrijorare; când Mamona triumfă în mine, îngrijorarea mă doboară, mă îmbolnăvește. Exemplele practice sunt la tot pasul: când firma e mai importantă decât Dumnezeu, stai și te frămânți cum să faci să meargă bine; când succesul e mai important decât Dumnezeu, te îngrijorezi cu privire la modul în care poți stârni aprecierile celorlalți. Când Mamona e deasupra lui Dumnezeu în viețile noastre, iubiți prieteni, indiferent de ce poftă a firii a întruchipat, îngrijorarea e la ea acasă.

Preaiubiților, să ne liniștim! Cristos ne e soluție și-n cazul acesta. El ne spune în pilde care e antidotul îngrijorării: credința. O primă lecție pe care ne-o putem însuși prin credință, atunci când ne confruntăm cu îngrijorarea, este următoarea: viața este mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea (Matei 6,25). Credința ne ajută să restabilim prioritățile, să vedem lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu. Și, din acest punct de vedere, viața nu e deloc doar hrană și trudă în a o obține; viața e șansa fiecărui om de devenire întru asemănare cu Domnul, e prilejul oricărei ființe umane de a-L alege pe Cristos și de a viețui etern în fericirea Prezenței Sale. Ce e viața? Viața e atât: Cristos în noi, nădejdea slavei! Ce e trupul? Să fie numai haine? Nu, trupul e Templul Spiritului Sfânt. Viața e Cristos în noi, trupul e Templul Duhului Sfânt. A doua lecție pe care Isus ne-o predă este următoarea: noi, oamenii, suntem mai prețioși decât celelalte viețuitoare, în ochii lui Dumnezeu (v. 26b). Pe bărbați, Cristos îi invită să privească la păsările cerului: acestea nici nu seamănă, nici nu seceră, nici nu strâng nimic în grânare, dar însuși Tatăl le hrănește. Dacă ele au parte de hrană, cum n-am avea noi toate cele de trebuință, dacă suntem în Cristos? Femeile sunt îndemnate să contemple veștmintele crinilor de pe câmp, ale căror mirobolante haine vegetale întrec slava împăratului Solomon, prototipul eleganței la evrei. Și, tot prin ochii credinței, ni se cere a înțelege o altă învățătură sfântă: îngrijorarea nu rezolvă nimic (Matei 6,27), dar credința face totul posibil (Matei 17,20). Îngrijorarea nu mută un pai de la locul lui, dar credința poate muta munții.

Credința a înmiresmat jertfa lui Abel. Credința l-a strămutat pe Enoh la Cer. Credința l-a împuternicit pe Noe să construiască corabia. Credința l-a așezat pe Avram drept părinte al tuturor credincioșilor. Iar despre alți viteji, se spune: ”Prin credință, au cucerit împărății, au împlinit dreptatea, au obținut promisiuni, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, au fost întăriți în slăbiciune, au fost puternici în război, au alungat oștirile străine...” (Evrei 11,33-34). Credința aceasta, darul divin pentru căutătorul sincer de Dumnezeu, e antidotul îngrijorării noastre! Să-I spunem și noi Domnului Isus, precum ucenicii de altădată: ”Doamne, mărește-ne credința!”

Doamne Isuse, mângâierea celui apăsat, bogăția celui sărac, vindecarea celui rănit, mântuirea celui păcătos, dintre care cel mai mare sunt eu, slăvit să-Ți fie numele! Tu ne ești Viața, iar Duhul Tău ne transformă colibele interioare în Temple mărețe ale Sfintei Treimi. În păcat și-n răzvrătire ne-am cufundat și încă ne spui, prin crucea Ta purtată pentru noi și-n locul nostru, că suntem mai de preț decât toate celelalte creaturi. Iubite Doamne, amintește-ne mereu să ne încredem în Tine! Dă-ne putere să ne bizuim pe Tine, ca să putem muta munții care ne stau în față, ca să transformăm imposibilul în posibilitate de bucurie și de pace lăuntrică, pentru noi și pentru cei dragi ai noștri! Doamne, mărește-ne credința și sfarmă îngrijorarea ce ne-a cuprins!

Suflete goale sau suflete pline?

2010-07-18T12:42:00.000-07:00

Sufletul meu e gol sau e plin?

2010-07-18T12:26:00.000-07:00

”Suflet gol” a fost piesa cu care a apărut ultima oară într-o emisiune televizată. O melodie emoționantă, sensibilă și care reflectă adevărul lăuntric al multora dintre noi. Apoi, la puțină vreme, vestea tulburătoare a morții îndrăgitei cântărețe a umplut de durere o mulțime de admiratori.

Vă invit să ne oprim asupra câtorva aspecte pe care cartea Eclesiastul ni le așterne în fața inimilor noastre, ca balsam pentru rănile păcatului, ca asigurare că, atunci când trecem prin încercări, iar sufletul ni se pare un măreț pustiu, în Dumnezeu găsim soluția umplerii noastre cu bucurie, speranță și dragoste!

Un prim ingredient al unui suflet gol îl găsesc eu scris chiar în primele versete ale cărții: ”Ce folos are omul din toată truda lui cu care se ostenește sub soare?” (Eclesiastul 1,3). Este vorba despre epuizare. Muncim mult mai mult astăzi. Lucrăm în mai multe locuri, în toate zilele alergăm de la un serviciu la altul, iar timp pentru Cristos, pentru apropiații noștri, pentru noi înșine cu greu mai găsim. Însă, pe când unii dintre noi se trudesc pentru un trai ”mai bun”, alții sunt cuprinși de o amăgitoare dorință: aceea de a fi cunoscuți. Năzuința faimei, a măririi, aprinsa dorință de a focaliza toate privirile spre noi înșine, ne golesc însă de tot ce poate crește frumos, altruist și-n spiritul iubirii, în noi. De aceea ne avertizează înțeleptul Solomon că efemeră e victoria slavei pământești, căci ”nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; nici nu va fi amintire despre cele care vor veni, pentru cei care vor fi după aceea” (Eclesiastul 1,11). Cei care am primit aplauze, în câteva momente ale vieții, putem confirma: efectele aplauzelor în interiorul nostru țin tot atât cât țin aplauzele. După aceea, rămânem tot noi, la fel de pustiiți lăuntric. Modelul de viețuire al lui Cristos ne învață altceva: să ne pese mai mult de părerea cerului decât de părerea pământului; să ne intereseze mai degrabă ca numele noastre să fie scrise în Cartea Vieții decât în însemnările vremelnice ale lumii! Poftele firii (Eclesiastul 2,3), atunci când pun stăpânire pe noi, ne vând clipe de plăcere, însoțite de ceasuri de durere. Oh, de am lua seama la avertizarea Domnului Isus, de ne-am îmbrăca în toată armătura divină, pentru a face față ispitirii, pentru a nu deveni robi patimilor, pentru a trăi liberi și biruitori! O altă componentă a deșertului nostru interior este materialismul. Solomon afirmă că și-a zidit case, a sădit vii, și-a făcut iazuri, a cumpărat robi și roabe, și-a strâns argint și aur, nu și-a oprit inima de la nici o bucurie a opulenței. Numai că, într-o zi, privind atent la toate lucrările acestea, a remarcat că toate sunt deșertăciune și goană după vânt (Eclesiastul 2, 11). Însingurarea (Eclesiastul 4,9), izolarea de Dumnezeu și de oameni, închistarea într-o lume proprie, în care nimeni nu e vrednic a intra, ne pustiește cu o rapiditate uimitoare. Pe drept spunea un preot mult îndrăgit de tineri că ”singura singurătatea împlinitoare este cea împreună cu ceilalți”. Mult diferită și de folos sufletului este singurătatea ascetică, cea în Domnul Isus, căci în aceasta, deși departe fizic de oameni, pe aripi de Duh și de rugă, ești mai aproape de cetățenii cerului și ai pământului ca niciodată. Absența perspectivei spirituale poartă, cred eu, responsabilitatea cea mai mare în faptul că suntem atât de goi și de lipsiți în ale noastre străfunduri: ”Înțeleptul își are ochii în cap, dar nebunul umblă în întuneric. Dar tot eu am observat că și unul și altul au aceeași soartă” (Eclesiastul 2,14). Solomon demonstrează, spre sfârșitul cărții, că nu îmbrățișează această perspectivă firească, dar că ea caracterizează gândirea celor mai mulți dintre oameni.

Dar cum arată oare un suflet plin? Ne spune Eclesiastul că un suflet plin are un caracter frumos: ”Mai mult face un nume bun decât untdelemnul prețios” (Eclesiastul 7,1a). Parcă ne-ar spune Solomon: concentrați-vă pe ceea ce sunteți, nu pe ceea ce faceți! Lucrați la partea aceea care nu se vede, tainică, ascunsă privirilor tuturor! Investiți în caracter, e cea mai importantă valoare cu care vă veți prezenta în fața Mărețului Judecător! Desigur, mijlocul util în șlefuirea caracterului nostru stă tocmai în suferințele prin care trecem. Oamenii cei mai frumoși ai umanității au avut parte de suferință, au acceptat suferința și i-au permis acesteia să lucreze sfințire. Un suflet plin de Dumnezeu este unul mulțumitor în orice vreme: ”Nu zice: `Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât aceasta? Căci nu din înțelepciune întrebi așa`.” (Eclesiastul 7,10). Deasupra tuturor cred eu, un suflet plin poartă mereu în adânc amintirea morții: ”Mai mult face ziua morții decât ziua nașterii” (Eclesiastul 7,1b). Sirah 7,38 ne spune: ”Adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată!” Înaintea morții, Traian avea să spună: „acest cap nu va mai fi împodobit cu o coroană, acești ochi nu se vor mai bucura de priveliști frumoase; iar tu, sufletul meu; ah, tu, sufletul meu...” În contrast cu mărețul Traian, un lider al unui trib boșiman, bătrân și orb, acum întors la creștinism, afirma: ”În scurtă vreme, voi fi amestecat cu țărâna, dar Îl voi vedea pe Dumnezeu și pe Isus Cristos stând la dreapta Lui”. Amintirea morții, dar una nu disperată, ci plină de pace și de credință în Mântuitor, ne poate îndrepta spre acele comori care, interiorizate, să ne umple de miresmele cerului.

Un scriitor și-a imaginat cum ar decurge o întrunire a lui Satan cu îngerii săi. Întrebarea care se ridică în plen este: ”cum să facem ca să câștigăm de partea noastră cât mai mulți oameni?” Unul dintre îngerii căzuți declară: ”Să le spunem să nu mai creadă în Dumnezeu!” Diavolul nu e tocmai mulțumit. Un altul se ridică și spune: ”Să le spunem să nu mai creadă în Cristos, în cruce, în înviere, în mântuire!” Diavolul dă din nou din cap, în semn dezaprobator. Un altul afirmă în cele din urmă: ”Să le spunem să creadă în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în răstignire, în înviere, în mântuire, dar să îi convingem că mai au timp până la a se converti”. Satan a fost atunci pe deplin satisfăcut de răspunsul dat.

Preaiubiților, nu știu cât timp ne mai este rânduit pe pământul acesta! Un lucru e sigur: moartea va veni mai repede decât ne-am imaginat. Va fi o zi în care aplauzele lumii se vor încheia, cortina va cădea, iar ceea ce va conta este cum vor fi găsite ale noastre suflete. Să ne punem întrebarea aceasta chiar acum: ”Ce fel de suflet am eu? E un suflet gol sau unul plin?” Să ne plecăm apoi ființele în fața Celui care ne este Cale, Adevăr și Viață, ca să fim plini pe pământ de toate virtuțile cerului!

Să avem inimi mulțumitoare!

2010-07-05T12:47:00.000-07:00

Să avem inimi mulțumitoare

2010-07-04T14:03:00.000-07:00

”-Nu mai pot!”, îmi spune doamna înlăcrimată și tare îndurerată. ”-Văd că sunteți tare supărată! Ce s-a întâmplat?” ”-Mă doare capul îngrozitor și nu am nici un Algocalmin”, răspunde ea. ”-Dacă ați avea o tabletă de Algocalmin, ați fi liniștită?”, continui eu. Imediat sosește și răspunsul său: ”-Nu!” Doamna avea, într-adevăr, o problemă gravă! Nu despre cap era însă vorba. Deloc. Subiectul cefaleei era un pretext doar; nemulțumirea era chestiunea esențială.

Mulțumirea are alte legi decât cele pe care adesea i le atribuim eronat. Mulțumirea nu depinde de circumstanțe, ci de relația cu Domnul Isus! Sfântul Paul, aflat în închisoare, scrie comunității din Filipi: ”Știu să fiu și smerit, știu să fiu și în belșug. În orice și în toate sunt deprins și să fiu sătul și să fiu flămând, și să fiu în belșug, și să fiu în lipsă (Filipeni 4, 12). Bogații ar dori să aibă liniștea celor modești, iar săracii tânjesc după traiul opulent. Cei singuri sunt nemulțumiți de solitudine, pe când familiștii își amintesc cu nostalgie de vremurile de dinaintea căsniciei. Copiii ar dori să se bucure de privilegiile adulților, iar adulții ar face iute schimb de ani și de responsabilități cu pruncii. Orășenii îi invidiază pe țărani pentru traiul lor simplu și sănătos, iar locuitorii spațiului rural au adesea impresia că tot ce se mișcă și are viață se întâmplă la oraș. Cert este că, oricare ar fi condițiile exterioare nouă sau starea noastră trupească, mulțumirea e o alegere facilitată și împuternicită de viețuirea cu Domnul Cristos. Apostolul era necăsătorit, bogăția sa era reprezentată de oamenii care primeau mesajul și găseau mântuire în Domnul Isus, a trăi era Cristos pentru el, a muri era căștig [1]. Oare nu ne-am dorit noi cu ardoare multe lucruri, pentru ca, la puțină vreme după obținerea lor, să fim la fel de lipsiți de bucurie și de pace? Dar dacă nu putem fi mulțumiți împlinindu-ne dorințele și poftele, ce ne-ar putea umple inimile noastre? Ne spune Paul, în versetul care urmează celui citat mai sus: ”Am putere pentru toate în El, care mă întărește” (Filipeni 4,13). Preiubiților, cu cât ne apropiem mai mult de Isus, cu atât ne vom simți mai în putință de a fi mulțumitori, indiferent de factorii care vin, pentru o vreme hotărâtă de Dumnezeu în a Sa omnisciență, să ne încerce mulțumirea. Dacă ne învăluie nemulțumirea, să căutăm răspunsul și în viețuirea noastră cu Domnul.

Apoi, mulțumirea nu depinde de circumstanțe, ci de felul în care privești circumstanțele. Când poporul israel era aproape de Țara Canaanului, Moise, urmând sfatul divin, a trimis doisprezece bărbați ca să cerceteze țara în care evreii urmau să poposească. Dintre cele douăsprezece iscoade, zece s-au întors cu un răspuns descurajant: ”Țara pe care am străbătut-o ca să o cercetăm este o țară care mănâncă pe locuitorii ei; și tot poporul pe care l-am văzut în ea sunt oameni mari de statură. Și acolo am văzut pe uriași, pe fiii lui Anac, dintre uriași; și noi eram în ochii noștri ca niște lăcuste și tot așa eram și în ochii lor” (Numeri 13,32-33). Atitudinea lor a născut groază, murmur și cârtire în tot poporul. Pe de cealaltă parte, doi viteji, Iosua și Caleb, au venit cu un alt mesaj: ”Țara pe care am străbătut-o ca s-o cercetăm este o țară foarte, forte bună. Dacă Domnul va avea plăcere de noi, ne va aduce în țara aceasta și ne-o va da; țară în care curge lapte și miere... Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei” (Numeri 14,7-9). Știți ce s-a întâmplat? Din tot poporul, Iosua și Caleb, mulțumitorii, au fost singurii care au intrat în țara promisă. Aceleași circumstanțe, același popor. Ce a făcut diferența? Privirea! Cele zece iscoade au privit prin prisma criticii și a nemulțumirii. Iosua și Caleb au privit prin prisma lui Dumnezeu.

Mă întreba o colegă odată: ”-Cum se face că generația noastră e o generație de triști și de amărâți?” Simplu. Nemulțumirea e cauza. Am cercetat aparițiile media ale celor mai vârstnici oameni din România. Știți ce au în comun? Zâmbetul. Zâmbetul acela foarte diferit de imitația ieftină a zâmbetului cultural occidental. Zâmbetul care-ți transmite o inimaginabilă pace lăuntrică, o grandioasă forță de a trăi împăcat cu viața, indiferent de ceea ce-ți oferă existența pe acest pământ. Una dintre bunicile mele a trăit destul de mult. A prins și războiul, și foametea de după, a simțit și frigul, și sărăcia, și neputința, din plin. Noi n-am putea viețui o zi în astfel de condiții. Dar de când mi-a alintat copilăria cu prezența-i duioasă și până la cele din urmă clipe ale existenței sale, în mintea mea apare aceeași imagine a sa: o femeie frumoasă, radiind de strălucirea credinței și a mulțumirii.

S-a născut dorința de a împărtăși cu dumneavoastră aceste gânduri, mult dragi mie cititori, în timp ce citeam un articol de suflet apărut în revista ”Lumea Catolică” (LC201005 art. 10 - Arta de a trăi: Răbdarea și perseverența). Autorul descrie o întâmplare din viața sa, avându-l ca protagonist pe Ted, un prieten de-al său. Ted fusese diagnosticat cu cancer cerebral, motiv pentru care participa la slujbe mai rar decât de obicei. Ultima oară când l-a văzut pe Ted, la Liturghie, autorul a remarcat contrastul dintre starea sa fizică, vizibil alterată, și buna lui dispoziție, alături de interesul pentru viețile celorlalți. Zâmbind, Ted l-a prins de mână întrebându-l multe despre colegiu, despre slujirea în campus și despre familie. Când a fost întrebat cum îi merge, Ted a răspuns: ”Este greu... am dureri mari... dar am trăit o viață bună... sunt pregătit”. Cred că secretul inimii mulțumitoare a lui Ted stătea nu doar în credința lui în Cristos, care-l făcea să privească viața și doza-i considerabilă de suferință cu acceptanță mulțumitoare, ci și în deschiderea lui spre oameni, în capacitatea-i de a-i iubi pe semeni cu toate resursele în Cristos de care dispunea. Orice centrare pe noi înșine ne aruncă în abisul nemulțumirii, orice pas pe care-l facem întru iubirea de Dumnezeu și de oameni ne înalță pe culmile unei vieți trăite în plinătatea mulțumirii și a bucuriei!

Preaiubiților, nu vă doresc o viață lipsită de circumstanțe neplăcute, știu că nu se poate realiza un astfel de deziderat și nu sunt sigur dac-ar fi benefic pentru șlefuirea caracterelor dvs. Vă doresc ce-mi doresc și mie: să pătrundeți în profunzimea relației cu Isus, ca să puteți privi viața nu prin ochii firii, ci prin cei ai Lui!

Capul sus, inimi mulțumitoare, preaplin de pace și de bucurie! Prin Cristos, Domnul nostru, prin Care Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

[1] Filipeni 1,21. Interpretarea versetului ca o dezlegare la suicid e eretică. Apostolul subliniază faptul că moartea, la vremea hotărâtă de Cel de la care a primit-o în dar, aduce beneficiul întâlnirii cu Domnul. 1 Corinteni 6,19-20, Romani 14,7-9, 1 Ioan 5,16, Evrei 6,4; 10,26, Apocalipsa 2,10 exprimă clar înțelegerea eclezială, începând cu Biserica Primară, a importanței angajării în propria viață, pe de o parte, a gravității și a consecințelor în veșnicie a actului suicidar, pe de cealaltă parte.

Împărtaşirea cu Cristos

2010-06-07T08:18:00.001-07:00

Suntem creaţi pentru biruinţă

2010-06-07T08:12:00.000-07:00

Fii ai Cinzecimii în vreme de Babilon

2010-05-31T12:29:00.000-07:00

Fii ai Cincizecimii în vreme de Babilon

2010-05-31T03:37:00.000-07:00

Inspirat e proverbul care spune: "Răul ce şi-l face omul singur, nimeni altul n-ar putea să i-l facă". Ca orice om puţin înţelept, adaug adesea traiului meu prea multă sare şi prea mult piper pentru o viaţă ce se vrea tihnită şi pictată în culorile eternităţii. Merg mult prea des pe poteci lăturalnice Căii Lui, ajung în fundături existenţiale, mă dezorientez, mă rătăcesc şi uit drumul spre Casă. Sunt uimit însă, întotdeauna, de mijloacele minunate pe care le are Domnul de a mă scoate din încurcăturile vieţii. Aplecându-mă mai mult asupra sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt, inversarea Babelului veterotestamental, am remarcat cât de multe similitudini sunt între oamenii Babelului şi mine însumi, între atitudinile, alegerile, acţiunile lor şi ale mele. De aceea, mi se pare potrivit să vă invit la o călătorie în Scriptură, convins fiind că vă veţi regăsi şi dumneavoastră, la fel ca mine, ba în ipostaza omului Babelului, ba în cea a fiinţei conduse de Spiritul Cincizecimii.

Înainte de iniţiativa dezastruoasă a omului de a ajunge la cer prin forţele proprii, fără de Dumnezeu, "tot pământul avea o singură limbă şi o singură vorbire" (Geneza 11,1). Prin pogorârea Sfântului Spirit, la vreme de Cincizecime, apostolii vorbeau în limbile neamurilor, astfel că fiecare evreu din diaspora "îi auzea vorbind în propria lui limbă" (Fapte 2,6b). Lecţia Cincizecimii e simplă: copiii lui Dumnezeu vorbesc limbi diferite şi totuşi vorbesc aceeaşi limbă! Vorbesc limbi diferite în plan fizic, limba lui Cristos în plan duhovnicesc. În Cristos, diferenţele dintre noi nu dispar, ci chiar ele devin mijloace de îmbogăţire reciprocă. Mie, de pildă, îmi plac tare mult cântările sentimentale ale unor muzicieni catolici talentaţi din America Latină. Mă bucură felul de închinare liturgică al negrilor creştini din Africa, deşi mi-ar fi tare greu să trăiesc sfintele slujbe cu expresivitatea specifică lor. Îmi place organizarea şi rânduiala Bisericilor din statelor germanice, dar m-ar îngheţa felul lor (ultra)raţional de a se raporta la Cristos. Dar pentru toate popoarele acestea, mesajul Cincizecimii este unul plin de speranţă: Dumnezeu vorbeşte fiecăruia pe limba lui! Iubiţi prieteni, iertată să-mi fie de către frăţiile voastre, care aveţi alte încredinţări, deschiderea interconfesională, îndrăznesc să afirm că Duhul Sfânt îi face să vorbească limba lui Cristos pe creştinii plini de El chiar aparţinând confesiunilor distincte. Există acolo un vârf al trăirii cu Domnul Isus, o Cincizecime "cronică", ce face confesionalismul să pălească. Un preot ortodox spunea, la lansarea cărţii "Castelul interior" de către călugării catolici, că sfinţii trăiesc la acea înălţime la care barierele denominaţionale nu-şi au rostul. Subscriu spuselor măicuţei Tereza: "Tu poţi face lucruri pe care eu nu le pot face. Eu pot face lucruri pe care tu nu le poţi face. Împreună putem face lucruri minunate." Şi asta e una din învăţămintele Cincizecimii: putem trăi împreună, chiar diferiţi fiind, cu o singură condiţie: să fim în Cristos!

În vreme ce, la Babel, oamenii "şi-au spus unul altuia" (Geneza 11,3a), adică s-au sfătuit reciproc, la Cincizecime posibil s-a întâmplat la fel ca în zilele de dinainte: "toţi aceştia stăruiau într-un gând, în rugăciune" (Fapte 1,14a). Babelul îţi spune: "ascultă de înţelepciunea ta!", Rusaliile te invită să asculţi de înţelepciunea lui Dumnezeu. Câte încurcături din viaţa noastră nu s-ar dezlega dacă am asculta mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni! Câte inimi ar pulsa pentru cer şi nu ar sângera de rănile pământului dacă am face linişte şi am lua seama la şoapta Duhului Sfânt!

"Haide să coborâm şi să le încurcăm limba acolo!" (Geneza 11,7a). În sfatul Sfintei Treimi, e luată o hotărâre: turnul mândriei umane nu va fi construit; limbile oamenilor vor fi încurcate, iar neînţelegându-şi graiul unul altuia, strategia lor de a sfida cerul va cădea. Plin de semnificaţii adânci e versetul de mai sus! Dumnezeu ţine să precizeze că e atât de mişcat de bravarea fiilor săi, încât va interveni cu toată Făptura, Tată, Fiu şi Duh Sfânt în a încurca planurile omeneşti care-L exclud. Pe de cealaltă parte, aceeaşi reprezentare Treimică se găseşte, puţin mai discretă însă, spre binecuvântare de data aceasta, în ziua Cincizecimii. Se pogoară Sfântul Spirit peste comunitatea iudaică ce ştia despre Tatăl, care credea în divinitatea Fiului şi care aştepta făgăduinţa venirii Duhului. Desigur, e tot atâta dumnezeire în Tatăl cât e şi-n Fiul şi-n Duhul Sfânt. Şi niciuna din Persoanele Sfintei Treimi nu acţionează în disonanţă de cealaltă. Precizarea lucrării comune a Trinităţii are un alt scop: a ne transmite mesajul că Dumnezeu încurcă cu toată Făptura planurile omului fără de El şi binecuvântează cu toată Făptura planurile Lui cu omul.

În sfârşit, Babelul aduce dezbinare: "Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe faţa întregului pământ" (Geneza 11,8), pe când Cincizecimea instaurează unitatea în diversitate: "Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte" (Fapte 2,44).

Era o zi de septembrie, în deşertul Israelului. Pelerinii evrei sosiseră la Templu pentru Sărbătoarea Corturilor. Toţi erau osteniţi şi însetau. Pe frunţile sacagiilor care cărau apă de la fântâna Siloamului curgea sudoarea. Isus le vede setea, pe cea fizica, dar mai ales pe cea de Dumnezeu, Se întoarce spre ei şi le spune: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea!" (Ioan 7,37). Însetaţi fiind şi noi de Cristos, să trăim ca fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon! Să vorbim limba iubirii de Dumnezeu şi de semeni, să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni, să trăim în unitate şi să atragem, prin ascultarea noastră, binecuvântarea Sfintei Treimi! Să fim fii ai Cincizecimii în vremuri de Babilon!

Cărarea Cincizecimii

2010-05-23T09:47:00.000-07:00

În Grădina Ghetsimani, Isus trăia calvarul. Îi stătea în faţă crucea şi urma să fie îmbrăcat cu păcatul lumii întregi, El, Cel nepătat, "sfânt, sfânt, sfânt până la Dumnezeu" (Pascal). Multă durere trebuie să fi fost în sufletul Lui! Era Una cu Tatăl, în tainica şi de nedescris Sfânta Treime. Cunoştea Cerul şi era centrul adorării angelice. Dar luase hotărârea salvării omului. Se întrupase în chip de rob, trăise perfect într-o lume imperfectă până-n adânc, iar, în ceasul ce urma, avea să moară pentru ea. Oh, dragi prieteni, Cristos a suferit pentru noi şi-n locul nostru! Să nu uităm, atunci când trecem prin încercări, că noi ne merităm suferinţa! Să nu uităm de grădina Ghetsimani a Domnului Cristos când plângem şi noi, în grădina măslinilor propriilor noastre vieţi! Dar acum, e vremea Înălţării. La poalele Muntelui Măslinilor stă Grădina Ghetsimani. La poalele Muntelui Înălţării stă Grădina Smereniei. În chip fizic, dar mai cu seamă în cel duhovnicesc. Cine sunt însă cei care privesc în zare? Cine sunt cei trişti de plecarea lui Isus dintre ei? Cine sunt cei pe care îngerii îi îmbărbătează, promiţându-le că El se va întoarce în acelaşi chip în care S-a înălţat? Sunt martorii Înălţării Domnului. Iată, precum Ilie lăsa, prin înălţarea lui, un martor în persoana discipolului său, Domnul avea să lase, prin înălţarea Lui, o mulţime de martori. Noi ce martori lăsăm în urmă? Privind la vieţile noastre, ce pot spune oamenii despre noi? Ce cuvinte oneste se vor rosti despre noi, ce răni sau ce bucurii va stârni simpla rememorare a numelor noastre? Ce cărări vom fi croit pentru cei ce rămân în urma marii noastre treceri?

După ce Mântuitorul S-a înălţat la Cer, o linişte caldă s-a aşternut peste sufletele ucenicilor. Aceştia, scumpii şi preaiubiţii de ei, s-au îndreptat plini de speranţă spre odaia de sus. Oh, de ar fi grăit încăperea aceasta! Câte zbateri cunoscuse ea! La câte căderi nu asistase ea, câte biruinţe nu-şi legau istoria de existenţa ei! Erau ucenicii din nou acolo. Şi, împreună cu ei, cu aceeaşi inefabilă smerită prezenţă, Maria, maica sfântă a Domnului. Era timp de priveghere şi de rugăciune. Un ucenic căzuse din slujba lui şi, pentru că nici o binecuvântare de Sus nu se pierde, chiar când sufletul care are datoria curată a o transmite spre oameni s-a pierdut el însuşi, un nou slujitor se cerea a fi ales, în locul lui Iuda. "Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor, arată pe care din aceştia doi l-ai ales" (Fapte 1,25a), a spus Petru, ridicându-se în mijlocul fraţilor şi aşezând în faţa tuturor doi posibili robi ai lui Cristos. Pentru că, în toate lucrurile privitoare la slujirea lui Dumnezeu, alegerea corectă o face întotdeauna Dumnezeu, iar nu omul. A adăugat apoi, acelaşi Petru: "ca să primească locul acestei slujbe şi al apostoliei" (Fapte 1,25b). Slujirea Domnului serveşte scopului Împărăţiei. Iată de ce, în orice lucrare eclezială, Biserica e atentă ca omul pus în funcţia de autoritate să fie ales de Dumnezeu, iar darurile sale să se alinieze scopurilor divine. Nu ştim prea multe despre lucrarea lui Matia din Scriptură. Tradiţia consemnează că acesta a devenit un mare propovăduitor al lui Isus. Un episod interesant, legat de viaţa Sfântului Matia, e acela în care, aflat în temniţă păgână, oferindu-i-se băutură vătămătoare, acesta nu doar că nu a fost afectat de ea, ci i-a şi vindecat pe toţi colegii din închisoare orbiţi de a ei otravă. Ca orice drept din vremea acea, Matia şi-a trăit din belşug fiecare clipă a vieţii, răspândind mireasma cristică pretutindeni, până când a fost onorat cu moarte de martir, bucurându-se de-atunci neîncetat de părtăşia Preaiubitului sufletului său în lumină.

Curând, în zi de Cincizecime, peste comunitatea reunită în Numele lui Isus, se coboară Spiritul Sfânt. Aşa ia naştere Biserica, prezenţa vie şi de netăgăduit a Domnului Isus printre oameni. Dar despre cărarea Cincizecimii noastre vreau să vorbesc, fără a încerca vreo clipă să separ al nostru drum de cel al Bisericii, ci din dorinţa de a personaliza mai mult mesajul Rusaliilor. Ştiţi, de când eram micuţ ca vârstă, până acum, când sunt mic la minte şi la asemănare cu Domnul Isus, nenumărate persoane mi-au spus că ar trebui să înceteze visul meu de a schimba lumea. "Las-o în pace, lumea e aşa cum e, lumea nu se schimbă, nu mai face tu pe viteazul!", mi-au zis mulţi. Cu adevărat, nu am reuşit să schimb lumea. Dar Isus o schimbă neîncetat. A schimbat-o prin venirea Lui în mijlocul ei, o schimbă necurmat prin sfinţii ei. Şi ştiţi de ce reuşesc sfinţii practici să transforme? Pentru că ei sunt singurii dintre noi care au ajuns să trăiască clipă de clipă Cincizecimea. Cercetaţi biografiile tuturor sfinţilor canonizaţi: toate vieţile lor ating apogeul permanentizării plinătăţii Duhului Sfânt. Aceşti preţioşi martori ai faptului că visul meu nu e utopie trasează pentru noi cărarea Cincizecimii: o cărare care trece prin Ghetsimani, apoi pe la Calvar, cunoaşte Învierea şi Înălţarea în sfinţire şi desăvârşire. Toate aceste indicatoare binecuvântate au drept centralitate, pentru noi, pe pământ, Crucea. Stau şi-mi imaginez calea Cincizecimii ca o cărare de munte; ne arată drumul indicatoarele de mai sus: Ghetsimani, Calvarul, Învierea, Înălţarea, Cincizecimea; ţinta ne este Cristos. Uneori nu vedem mult în faţă, ci doar atât cât să nu ne rătăcim. Adesea suntem obosiţi de drum şi ne oprim. Alteori încercăm să mergem pe scurtătură, escaladând stânca pe drumul nepermis. Ne trezim căzând iarăşi în agonia Ghetsimaniului. Cel ce a purtat pe umerii Lui povara lumii ne ridică iarăşi. Iar dorul după veşnicii ne îmbie să începem a urca din nou. Ajungând în punctul Cincizecime, vom vizualiza aievea sfârşitul drumului, ne vom îndrăgosti cu stăruinţă de ţinta călătoriei noastre şi vom merge drept pe cărare. Într-un târziu, pe cărarea Cincizecimii, vom atinge vârful, vom intra în patria din înălţime şi vom fi totdeauna cu Domnul. Atunci doar, toate obstacolele din cale ne vor părea tare neînsemnate, iar drumul Cincizecimii va străluci în lumina lui adevărată. Vom fi surprinşi să constatăm că, pe cele mai strâmte poteci, am fost purtaţi pe sus, pe aripi de Duh şi de îngeri.

Haideţi la drum! Împreună, putem reuşi! Împreună, putem atinge Ţinta!

Pildele căderii

2010-05-19T16:06:00.000-07:00

Despre cea pe care noi o cunoaștem astăzi sub numele de Maria Egipteanca se știu crâmpeie din viața sa. De pildă, se cunoaște faptul că, după nașterea ei în Egipt și conviețuirea alături de părinți, a fugit în lume, așa cum ea însăși mărturisește: ”Am lepădat dragostea părintească și timp de șaptesprezece ani am petrecut în destrăbălări”. Ajunsă în Ierusalim și dorind să intre într-o Biserică Creștină, se simte împiedicată de o ”putere dumnezeiască”, moment în care își dă seama că ceea ce nu o lasă să asiste la slujbă este chiar viața ei murdară. Atunci, cu lacrimi și tânguire, se convertește și începe urcușul ei spiritual. Urmează pentru ea traiul în pustie, timp de patruzeci și șapte de ani. Acolo îl întâlnește pe bătrânul Zosima, căruia i se spovedește și care o împărtășește. Bătrânul o întreabă: ”-Ți-a fost greu, maică?” Răspunsul ei concentrează în câteva cuvinte toată zbaterea consacrării creștine: ”-Mi-a fost greu să lupt mai ales cu poftele nebunești. Doream peștii și cărnurile Egiptului, băutura de vin... Mă chinuiau pofta cântecelor desfrânate și focul care se aprindea înăuntrul nefericitei mele inimi”.

Am ales tema căderii pentru că eșecul, greșeala, păcatul, pătimirea ne sunt obișnuite, naturale. Cu toții cunoaștem căderea. Din păcate, nu toți știm că ea, tocmai ea, poate fi rampa de lansare spre o viață plină de prezența Domnului Isus. Iar cei care știm, ne lăsăm prea lesne copleșiti de ea, cădem în disperare sau căutăm căi prin care să ne înnăbușim conștiința. Și totuși, marii oameni de care Dumnezeu se folosește nu sunt cei care ”nu cad niciodată”, ci aceia care știu să se ridice din căderile lor și să facă tocmai din acestea prilej de înțelegere a iubirii Tatălui și a nevoii de slujire a semenilor păcătoși.

O primă lecție referitoare la cădere ne-o oferă sfântul Paul, în epistola sa către Romani: ”văd o lege diferită în mădularele mele” (Romani 7, 23a.). Apostolul era foarte atent la trăirile lui. În el viețuia omul nou, născut a doua oară prin Domnul Isus. Dar uitându-se la el cu atenție, constata că naturii celei vechi, în care domină Eul, nu-i prea place să rămână răstignită, cerându-și cu cverulență dreptul la domnie. Paul cunoscuse adânc și ispitirea, și căderea. Iar acestea împreună, tentația și eșuarea, l-au condus la a-și însuși o învățătură pe care apostolul o împarte și cu noi: căderea îmi oferă prilejul de a mă uita la mine. Preaiubiților, oare când am stat ultima oară sinceri, înaintea lui Cristos, lăsând Spiritul Lui să ne cerceteze și să ne ajute să ne vedem în lumina cerului? Doar prin lumina Lui vedem lumina autentică, doar iluminați de razele blândei Sale prezențe ne percepem în mod real, cu plusurile și cu minusurile noastre; și doar atunci ne dăm seama că ceea ce cred alții despre noi, ceea ce poate am crezut sau am vrut să credem noi înșine despre noi, fac notă discordantă cu ceea ce suntem, de fapt.

Nu mai era mult și Învățătorul avea să fie dat morții celei mai înjositoare. ”-Doamne, unde Te duci?”, Îl întreabă Simon Petru. Iar Isus îi răspunde: ”Unde Mă duc Eu, tu nu Mă poți urma acum, dar mai târziu Mă vei urma”. Mândria lui Petru e rănită: ”cum, tocmai despre el să spună Isus așa?” Așa că, împins de propriul orgoliu, Petru continuă: ”-Doamne, de ce nu Te pot urma acum? Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Isus spune: ”-Adevărat, adevărat îți spun. Nicidecum nu va cânta cocoșul până când nu Mă vei tăgădui de trei ori!” (după Ioan 13, 36-38). Vine seara puterii întunericului. Isus e dat în mâinile vrăjmașilor, interogat la nesfârșit, bătut, scuipat, ironizat, flămând și singur. Petru, constrâns de teama de a nu avea aceeași soartă ca a lui Cristos, când este întrebat dacă Îl cunoaște pe Domnul Isus, se leapădă de El în trei instanțe. La cea de-a treia tăgadă a Domnului, atunci când cocoșul cântă, Petru își amintește de spusele Lui, iese din mulțime și plânge cu amar. Ce a fost în mintea lui Simon atunci? Cam aceleași trăiri pe care le avem și noi atunci când, în fața măreției divine, ne vedem micimea interioară. A fost bună experiența aceasta pentru Petru? Da. A fost bună. I-a pictat pe loc două tablouri: primul, al unui Petru puternic, invincibil, fidel, statornic; cel de-al doilea, al unui Petru supus greșelii, copil, mândru, orgolios, cu pretenții de superioritate față de ceilalți, încrezător în propriile forțe, în esență însă, cu nimic mai presus decât ceilalți discipoli, risipiți de spaima grelei nopți a lumii. Desprindem de aici o învățătură importantă: căderea îmi arată limitele. Căderea mă confruntă cu ceea ce sunt, în raport cu ceea ce sunt chemat să devin. Înfrângerea îmi dă ocazia să văd că sunt un ostaș vulnerabil și că, uneori, oastea inamică, deși învinsă la cruce, e mai veghetoare decât mine.

Un tată drept, bogat, bine văzut social, avea doi fii. Într-o zi, fiul cel mic își cere partea de avere și pleacă departe de tatăl său. Cheltuie totul cu femeile desfrânate, iar peste țara unde locuiește acum se abate o mare foamete. Fiul cel mic ajunge porcar, slujbă de jos, asociată atunci cu idolatria și cu păgânismul. Dar când stăpânul nu-i acordă nici măcar dreptul de a se hrăni cu roșcovele animalelor, Mântuitorul spune că ”își vine în fire” și ia o hotărâre: ”Mă voi ridica și voi merge la tatăl meu și-i voi spune: `Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; și nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul dintre argații tăi!’. Și s-a ridicat și s-a dus la tatăl său”. (Luca 15, 18-19). De aici desprindem o altă lecție a căderii: căderea mă conduce în pragul convertirii. Nu conștientizez adesea cât de bine e în Casa Tatălui până când nu ajung în ograda lumii, gol și lipsit de toate lucrurile care-mi conferă suport, protecție, mângâiere, împlinire de nevoi, iubire, respect și demnitate umană. Și abia atunci când, vrând să câștig totul, pierdut-am totul, îmi vin în fire, mă scol smerit și pornesc căit spre Casă.

Căderea e ocazia de a mă uita la mine, cu ochii credinței și în asistența Duhului Sfânt. Privindu-mă, analizându-mă, cercetându-mă, mi se deschide apoi calea cunoașterii propriilor mele limite. Iar când mi-am epuizat resursele, îndurarea divină mă conduce la convertire, la pocăință, la întoarcerea acasă. Oh, dulce întoarcere, cât de liniștit e acum sufletul și câtă pace sălășluiește în el! Îmi tresare inima de bucuria mântuirii și rostesc, deopotrivă cu psalmistul: ”Este bine pentru mine că am fost smerit, ca să învăț hotărârile Tale” Psalmul 118(119), 71.

Nu laud căderea, ci puterea lui Cristos de a ne scoate de-acolo! Întru aceasta, scump suflet căzut printre mărăcinii păcatului, privește spre Golgota, uită-te cu băgare de seamă la Cel Răstignit pentru tine, cere-I iertare și găsește vindecare în rănile Lui! Și după ce ți-ai lepădat poverile, zboară lin spre Cer, plutește deasupra pământului, cucerește înaltul, învață-i pe alții zborul și fă-ți din viață o neobosită călătorie spre țara luminii eterne, unde Isus viețuiește și locuiește în unire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în toți vecii vecilor!

„Fraţilor şi surorilor întru Cristos, preţuiţi darul vieţii primit de la Dumnezeu! Iar dacă aţi căzut cumva, Doamne fereşte, nu deznădăjduiţi! Întoarceţi-vă cu lacrimi, dar şi cu nădejde. Căci dacă mie, după nefericita cădere, mi-a fost primită pocăinţa şi mi-am redobândit demnitatea, şi voi veţi fi primiţi, şi demnitatea voastră poate reînvia. Mă rog lui Dumnezeu pentru voi, să ne vedem cu bine în Rai!” Sfânta Maria Egipteanca

Cădere și cruce

2010-05-02T14:14:00.000-07:00

Eu, în fața alegerii propriei cruci

2010-05-01T14:28:00.000-07:00

Am resimţit timpul, în ultimele luni, ca trecând prin faţa mea în mare viteză, aducându-mi, cu o rapiditate uimitoare, zâmbet lângă lacrimă şi lacrimă lângă zâmbet, răspunsuri lângă întrebări şi întrebări lângă răspunsuri, linişte lângă temeri şi temeri lângă linişte... De felul meu, sunt mai morocănos şi prea puţin mulţumitor, iar duiumul evenimentelor la care am fost nevoit a participa nu a făcut decât să-mi alimenteze această puternică înclinaţie românească. Am plecat spre un alt oraş, la o conferinţă, fără nici cea mai mică idee despre ce lecţie urma să primesc acolo. Am ajuns în zori în autogara urbei respective, iar, la sugestia organizatoarei de a mă deplasa cu taxiul până la locaţia cu pricina, m-am îndreptat spre un taxi. Am eu aşa o idee (să nu-i spun "fix") că cei care-şi parchează taxiurile în faţa celorlalte au parte de mai mulţi clienţi, iar domnii şoferi cu maşinile mai în spate sunt nedreptăţiţi. Aşa că, pentru a contribui şi eu la binele umanităţii, făcând să se simtă bine un taximetrist cu maşina în spatele cozii şi, astfel, cu puţine şanse de a face vreun ban în ziua respectivă, m-am urcat în taxiul acestuia, spre destinaţia internă. Şoferul meu era foarte bucuros, foarte amabil. Suspect de bucuros, suspect de amabil. Soarele se juca zglobiu cu privirea mea, în vreme ce înaintam pe străduţele şerpuite, arătându-se semeţ, pentru a se ascunde, în clipa imediat următoare, în spatele munţilor şi al brazilor. Mă bucuram de peisaj şi... atât.

Eram aproape de sfârşitul călătoriei când, privind spre ceasul bordului maşinii, care arăta kilometri parcurşi şi suma ce urma a fi achitată de mine, am observat că afişajul era acoperit de un bon, aşezat anume pentru a face imposibilă vederea preţului călătoriei. M-am prins de manevră, am dat discret bonul deoparte, şi temerile mi-au fost confirmate. Suma pentru acea călătorie era cam de patru ori mai mare decât cea plătită pentru drumul din oraşul în care locuiesc în cetatea cu pricina. O rânduială de organizare (locală, am aflat ulterior) prevede ca taxiurile sibiene să perceapă acelaşi tarif. De unde să-mi treacă mie prin cap că nu e peste tot, în toată România, la fel? Am coborât din maşină cu un surâs iritat, dar hotărât să nu las incidentul cu pricina să mă marcheze mai mult decât trebuie. Continuarea şederii mele la evenimentul cu pricina nu a fost lipsită de peripeţii tragico-comice. Însă nu despre ele vreau să vorbesc. Ci despre o învăţătură pe care mi-am însuşit-o acolo. Unul dintre pacienţii prezenţi voluntar la manifestare m-a lăsat, pur şi simplu, cu gura căscată. Cam aşa sunau spusele lui: "Am trei slujbe... Îmi strâng banii pentru o operaţie chirurgicală". "Ce s-ar întâmpla dacă intervenţia chirurgicală mult dorită nu s-ar materializa?", l-am întrebat. "Aş trăi, dar nefericit". Pentru persoana în cauză, intervenţia medicală ce urma a se realiza în corpul său ţinea de structurile lui interioare bazale, cele mai adânci cu putinţă. Eu am un singur job, un salariu de care sunt nemulţumit, dar idealurile mele în ceea ce priveşte finanţele ţin de cu totul alte dorinţe, superficiale de-a dreptul. Pentru mine, o locuinţă a mea, de pildă, e un ideal material, dar fără atingerea lui pot trăi şi încă pot trăi bucuros. Pentru el, pentru amărâtul care stătea în faţa mea, suma exorbitantă pe care încerca să o obţină i-ar fi adus (măcar el ar fi resimţit aşa) linişte în prima motivaţie fundamentală, aceea de a trăi deplin angajat în viaţa ce i-a fost dată.

A fost apăsătoare experienţa cu pricina. Mi-am amintit de o istorioară pe care am auzit-o prima oară la funeraliile unui coleg din generală. În predica sa consolatoare, preotul care a oficiat slujba respectivă, a rostit-o. Se spune că era un creştin care de ani de zile se ruga Domnului să-i schimbe crucea suferinţei. "Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică!" Într-o noapte, credinciosul nostru Îl visează pe Domnul Isus stând lângă o grămadă de cruci, spunându-i: "Fiule, ţi-am auzit rugăciunile şi îţi dau voie să-ţi alegi crucea pe care o vrei". Se uită creştinul la cruci, testează câteva dintre ele, dar toate îi par mari şi grele. Mai priveşte o dată, zăreşte o cruce mai mică într-un colţ, o ridică şi Îi spune Domnului: "Pe aceasta, Doamne, o vreau!". "Te-ai uitat ce scrie pe ea?", îl întreabă Domnul Cristos. Când se uită el pe spatele ei, vede însemnat însuşi numele lui. Crucea pe care dorea să o ridice era chiar crucea pe care o purtase cu multă cârtire şi cu multă întristare până atunci. Credinciosul îşi aplecă capul, ruşinat de atitudinea lui, şi se trezi din visul sublim. În faţa alegerii propriei cruci, aş opta pentru crucea lăsată mie de Dumnezeu, în Atotştiinţa Sa. Pus în faţa aceleiaşi alegeri, iubite suflet, ai opta pentru a ta cruce, în mod similar bărbatului nemulţumitor.

Scumpi prieteni, nu vă cunosc dimensiunea suferinţei personale. Conştientizez astăzi, mai mult ca ieri, prin prisma celor relatate mai sus, că circumstanţele vieţii mele îmi sunt cele potrivite pentru a deveni o fiinţă nouă în Cristos. Şi sunt deplin convins că la fel este şi în dreptul dumneavoastră. Privim cu jind la marile personalităţi necreştine ale lumii noastre, la toate realizările lor, la toată bogăţia şi la tot succesul de care "se bucură", la toată simpatia pe care o stârnesc. Ce nu ştim este că, mult mai puternic decât în noi, lăuntrul lor geme, plânge necontenit şi nu-şi găseşte niciunde alinare. Pentru noi însă, chemarea Domnului este aceea de a ne lepăda crucile artificiale pe care ni le-am pus în spate dând curs dorinţelor egoiste şi rebele faţă de El, de a lua jugul Lui asupra noastră şi de a înainta voioşi prin propria viaţă. Mai devreme sau mai târziu, făcând aşa, vom constata că cea mai uşoară cruce este cea pe care Isus ne-o oferă şi pe care Se angajează mereu a o purta împreună cu noi. Mai devreme sau mai târziu, procedând în felul acesta, vom remarca că situaţiile noastre de viaţă, de la cele minore precum plata peste măsura rezonabilului a unei călătorii cu taxiul, până la cele care ameninţă putinţa noastră de a fi în acelaşi ton cu propria existenţă, sunt parte a unei cruci care e cea mai mică şi cea mai uşoară pentru noi de dus. Fie cuvintele pauline balsamul lin pus pe rănile purtării crucilor noastre: "Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre. Împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul pentru a putea ieşi din ea, ca s-o puteţi răbda" (1 Corinteni 10, 13)!

Preaiubiţilor, haideţi să ne bucurăm de vieţile şi de crucile noastre, cu tot avântul, din tot străfundul!

Calea spre inima cuiva

2010-04-15T05:54:00.000-07:00

"Dar cine te cunoaşte pe tine, dacă eu nu te cunosc?", întreabă tatăl. Fără a ezita, Sofia răspunde, arătând spre terapeutul ei: "El. El mă cunoaşte". Sofia este o tânără aparent ca oricare alt adolescent american de vârsta ei: rebelă, nonconformistă, agitată, ageră, întreprinzătoare. Deşi e la vârstă fragedă, are câteva rezultate remarcabile în gimnastică la activ. Cu toate acestea, suferă de depresie majoră şi a încercat de două ori să-şi ia viaţa, ultima oară chiar în baia din vecinătatea cabinetului psihoterapeutului. Tatăl ei le-a părăsit pe mama ei şi pe ea pe când era copil. În linii mari şi la o superficială descriere a cauzalităţii bolii ei, vinovăţia pe care a resimţit-o la pierderea tatălui său ("oare cu ce am greşit de ne-a părăsit tata?") constituie nucleul pe care se aşterne apoi toată drama din viaţa sa. Sofia începe să se vindece treptat în măsura în care scoate la lumina conştienţei acest neadevăr care s-a cuibărit adânc în ungherele tainice ale sufletului său. Şi cel care o ajută în acest demers e o terţă persoană, cu o deschidere şi cu o abilitate aparte de a înţelege suferinţa umană. Dar acum, în cabinet, pe canapea stau două persoane. Fata şi tatăl ei. Pe cât de dureroasă este declaraţia fiicei, pe atât e de adevărată. Nu este el, tatăl biologic, un trecător mereu grăbit prin viaţa ei, cel care o cunoaşte. Probabil că ştie despre ea, dar nu o cunoaşte cu adevărat. Ci el, "doctorul" său. Doar de câteva săptămâni s-au întâlnit, şi asta în cadrul protector şi limitant al şedinţelor de terapie. Însă un lucru face diferenţa între tată şi terapeut. Şi acel lucru este crucial.

*

În urmă cu un an, eram într-o mănăstire timişoreană. Un prieten, monah, stareţ, slujeşte acolo. Era prima duminică după Înviere, iar predica sa avea ca subiect binecunoscutul episod al întâlnirii Domnului Isus cu Toma. Abordarea era cu totul diferită decât cele cu care eram obişnuit. Polemica nu se învârtea acum în jurul întrebării: "A fost sau nu a fost Toma necredincios?", "Era sau nu era nevoie ca Toma să vadă rănile Domnului ca să creadă în El?", "Suntem sau nu suntem şi noi la fel ca Toma?" Cunoaşteţi întrebările acestea, cu siguranţă, dacă sunteţi familiarizaţi cu Scriptura. Ci mesajul predicii era unul simplu şi profund: "Atinge-mi rănile, ca să ajungi la inima mea!" "Calea spre inima Mea, Toma, sunt rănile Mele." Şi la fel e cu fiecare dintre noi. Creştinismul nostru practic, relaţia noastră cu Domnul Isus încep să se contureze când Îi vedem, cu ochii credinţei, rănile. Şi când, săpaţi în ele, ne vedem pe noi, fiecare în parte. Dar şi pe orizontală lucrurile stau la fel. Calea spre inima unui om sunt durerile lui. Nu putem să spunem că-l cunoaştem pe vreun om, indiferent că ne e rudă sau prieten, dacă nu-i vedem rănile sângerânde ale lăuntrului. Calea spre inima cuiva e reprezentată din cunoaşterea rănilor lui. "Lasă-mă să simt împreună cu tine, lasă-mă să înţeleg durerea ta, lasă-mă să plâng laolaltă cu tine şi abia atunci te voi cunoaşte!" Rănile Lui, calea spre inima Lui. Rănile cuiva, calea spre inima lui.

* *

Preaiubiţilor, am aşezat prima ilustraţie nu pentru că vreau să transform reflecţia aceasta într-o lecţie de psihoterapie seculară, învelită în ambalaj creştin. Sunt convins că orice act terapeutic care nu izvorăşte dintr-un spirit ce încearcă să împlinească legea iubirii de Cristos şi de oameni e doar o parodiere blasfemiatoare a adevăratei vindecări care, în moduri distincte, există doar în Isus. Ci am început în felul acesta pentru că e relevantă în înţelegerea unui mesaj pe care episodul reconfirmării lui Toma îl pune în discuţie. Diferenţa dintre tată şi psihoterapeut era una singură: terapeutul îi cunoştea durerea, ajungând, prin suferinţa ei, la inima ei. Şi pentru că acest înţeles, care scapă adesea popasului pe care noi îl facem asupra lui Toma în duminica ce-i poartă numele, s-ar putea să fie cheia rezolvării multora dintre problemele ce ţin de relaţionarea noastră cu ceilalţi. Aşadar, preaiubite soţ, dacă ai simţământul că între tine şi soţia ta s-a aşternut tăcerea, apleacă-te duios asupra ei, cunoaşte-i durerile, atinge-i rănile! Preaiubită soţie, dacă soţul a devenit un străin pentru tine, apleacă-te delicat asupra lui, cunoaşte-i durerile, atinge-i rănile! Scumpi părinţi, dacă fiii şi fiicele dumneavoastră sunt rebeli, obraznici şi nefericiţi, aplecaţi-vă blând asupra lor, căutând a le cunoaşte durerile, atingându-le rănile! Scump copil, dacă între tine şi părinţii tăi s-au aşezat munţi de resentimente şi de răceală afectivă, ridică-te spre cei care te-au adus în fiinţă, caută durerile lor a le cunoaşte şi rănile lor a le atinge!

Pentru noi, cei care lucrăm cu oamenii, indiferent dacă o facem sub harul sacerdotal, ministerial sau profesional, fiecare deschidere a vreunei persoane înaintea noastră e o invitaţie şi un privilegiu de a o cunoaşte. De multe ori, uităm că cei mai câştigaţi suntem noi. Pentru că, atunci când cineva vine spre noi şi ne vorbeşte despre rănile lui, ne deschide şi drumul spre inima lui. Eu îi iubesc, în chip deosebit, pe toţi cei care vin spre mine dezvăluindu-şi rănile firii! Ei nu ştiu că, prin gestul lor, cumva îmi spun că îşi deschid chiar inimile pentru a-mi face şi mie loc înăuntru.

În duminica reconfirmării lui Toma şi în toată vremea după aceea să ne deschidem inimile spre Domnul Cristos, iar împreună cu El şi laolaltă unul cu celălalt să ne vindecăm de rănile firii, trăind în iubire!

Învierea acoperă întrebările fără răspuns

2010-04-11T12:21:00.000-07:00

Abia se iviseră zorii şi femeile mironosiţe, Maria din Migdala, Maria, mama lui Iacov, şi Salome au cumpărat miresme, pornind cu ele spre locul unde trupul Mântuitorului fusese depus. Evanghelia ne spune că se gândeau ele cum vor răsturna piatra de la gura mormântului. Ceea ce nu ne dezvăluie este drama care se petrecea în inimile lor. Maria Magdalena fusese tămăduită de Domnul. Ştia că El este profetul, Cel în care Dumnezeu lucrează cu putere. Câţiva morţi fuseseră aduşi la viaţă de Isus. Orbi îşi căpătaseră vederea, şchiopi abilitatea de a umbla, iar săracilor le fuseseră propovăduită Vestea cea Bună. Acum trupul Tămăduitorului său zăcea fără viaţă. "- De ce nu s-a putut salva Isus?", "- De ce au fost oamenii aşa de răi încât L-au crucificat?", "- Ce se va întâmpla acum cu ea?", iată câteva întrebări pe care ni le-am pune şi noi, dacă am fi în locul lor. Îngândurate, femeile se apropie de mormânt. Surpriză însă: piatra era prăvălită, mormântul era gol. Noi chestiuni iau fiinţă în inima îndurerată a Mariei: "- L-au luat pe Domnul din mormânt! Unde L-au pus?", "- Pentru ce L-au luat?" A răsărit soarele, Sabatul a trecut, iar oamenii şi-au reluat activităţile lor cotidiene. Numai Maria stă şi plânge. Nimănui nu-i pasă de durerea ei. Din singura Fiinţă care s-a aplecat asupra ei cu atâta dragoste, nici măcar corpul nu a rămas. Rememorează clipele de demult. Mai ieri, şapte duhuri îi răpiseră bucuria de a trăi. Cu un cuvânt, cu o mână întinsă, cu o inimă simţind la unison cu a ei, un Străin se apropiase de ea, redându-i libertatea. El fusese Singurul care a înţeles-o vreodată pe deplin.

*

Deodată, la uşa camerei unde se ascunseseră ucenicii ca nu cumva să aibă şi ei parte de aceeaşi moarte ca a Învăţătorului lor, bate Maria Magdalena. "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus" (Ioan 20, 3). Petru şi Ioan se ridică şi aleargă degrabă la mormânt. Petru tocmai fusese confruntat cu limitele puterii personale. În noaptea trădării, cântarea cocoşului îi trezise glasul conştiinţei. Şi-a negat Domnul şi Isus ştia de tăgăduirea sa, înainte de a se întâmpla. Multă durere era acum în sufletul său! Şi atâtea întrebări erau fără răspuns! Ioan, ucenicul pe care-l iubea în mod deosebit Cristos, asistase, alături de maica sfântă şi de alte femei, la tabloul groaznic al crucificării Domnului Isus. Văzuse cum se scurgeau din El şiroaiele de sânge, Îi auzise cele din urmă cuvinte. Toate acestea erau încă vii în sufletul lui Ioan. Toate rugăciunile Domnului de dinainte de cruce, toate sfaturile pentru ucenici, toate mângâierile sfinte pe care Ioan, sub călăuzire divină, avea să ni le dezvăluie şi nouă, pe paginile Evangheliei sale, făceau notă discordantă cu moartea Domnului şi acum cu vestea dispariţiei trupului neînsufleţit. Şi în dreptul lui, multe întrebări se zămisleau.

* *

Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus. Parte din grupul extins al ucenicilor, aceştia doi se frământau că Profetul "puternic în faptă şi în cuvânt", nădejdea răscumpărării lui Israel, era mort de trei zile. Ba încă nişte femei, mergând cu miresme la mormânt, au afirmat că au avut vedenie de îngeri, spunând că El este viu. Atâtea speranţe năruite, atâta deznădejde, atâta zbucium, aşa mare taină şi aşa de multe întrebări!

* * *

Preaiubiţilor, ca ei toţi suntem şi noi. Cu multe, multe întrebări. Unii suferim în trupurile noastre, cerând răspuns de la Domnul pentru multele chestiuni legate de durerile multe şi grele. Alţii suferim în sufletele noastre: tristeţe, teamă, solitudine şi nelinişte stau scrise pe lăuntrul nostru; nu sunt mai prejos acestea decât solul celui rău în corpul fizic. Şi acestea nasc în noi atâtea interogaţii. Iar alţii avem multe nedumeriri de ordin spiritual! Vă invit să ne identificăm cu aceşti primi martori ai Învierii Domnului Isus! Şi acolo, în drumul cutezător al nostru spre Isus cel Răstignit, în odaia unde ne ascundem de ameninţarea vrăjmaşului sau pe drumul nostru propriu spre Emaus, să ne lăsăm surprinşi de miracolul Învierii! Cu adevărat, întâlnindu-ne cu Cel Înviat, multe întrebări nu-şi vor primi răspuns aici. La fel s-a întâmplat şi atunci. Martorii Învierii au suferit de multe dureri, de multe persecuţii şi nu puţini au adormit ca martiri. Dar ştiţi ceva? De la Înviere încolo, le-au suportat pe toate cu bucurie! Căci, până la urmă, Învierea nu-şi propune a ne răspunde tuturor întrebărilor, ci a le acoperi cu fericirea de a trăi cu Isus cel Viu... A le acoperi aşa cum acoperă soarele aştrii nopţii. A le acoperi pentru puţină vreme, până acolo unde Faţa Lui blândă şi zâmbetul Său duios le vor risipi pe toate cele ce ţin de pământ şi de moarte!

Cristos, speranţa noastră, viitorul nostru, destinul nostru, mângâierea şi mântuirea noastre, a înviat!

2010-03-28T16:03:00.000-07:00

De ce plânge Isus?

2010-03-28T16:01:00.001-07:00

Cu jumătate de mileniu înainte, profetul Zaharia prevestise momentul acesta: ”Bucură-te foarte mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept și aduce mântuire, este smerit și călare pe un măgar, chiar pe un măgăruș, mânzul unei măgărițe” (Zaharia 9, 9). Acum venise ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, în care Isus intra în Ierusalim. Se apropia sărbătoarea pascală. Ierusalimul era inima spiritualității iudaice. O dată pe an, mare mulțime de iudei, răspândită în tot Imperiul Roman, se aduna spre a aduce cult și jertfă la Templu. Alături de evreii veniți la Ierusalim cu scopul închinării, Îl urmau pe Domnul Isus toți cei care auziseră vestea învierii lui Lazăr și a altor minuni înfăptuite de Cristos. Isus trimisese doi ucenici pentru a-I aduce un măgăruș. Așa, profeția avea să fie împlinită întru totul. El, prin care întreaga creație stă în ființă, se afla iarăși în nevoie de un animal. La venirea Sa în lume, singura ocrotire Îi erau, alături de sfinții Săi părinți, animalele ieslei. Acum însă, măgărușul de care Domnul avea trebuință era sălbatic, neîmblânzit. Un simbol, spun inspirații Părinți ai Bisericii, al neamurilor aflate în afara primului legământ; mai în profunzime, o imagine a inimii mele și a inimii dvs. aflate sub guvernarea pornirilor rebele. Și iată un alt element asupra căruia e bine să medităm: ”Și pe când mergea El, își așterneau hainele pe drum” (Luca 19, 36). Când au apărut hainele în istoria lumii? O dată cu păcatul. Atunci, când protopărinții noștri au greșit cei dintâi, slava lui Dumnezeu le-a părăsit trupurile, iar ei și-au acoperit corpul cu haine făcute din piele. Acum, Isus venea să-i poarte pe toți cei doritori la starea primordială, prin propovăduirea Evangheliei în lumea întreagă, tuturor popoarelor. Întruchipare a Raiului și Cale într-acolo, Mântuitorul schimbă istoria: hainele sunt aruncate acum în calea dobitocului, arătându-se că suntem izbăviți, prin Isus, de a noastră dobitocie. Ieri, rușinea ne făcea să ne acoperim și să ne ascundem. Azi, când Isus intră în cetate, strigăm osanale plini de curaj, de îndrăzneală.

Cristos urma întru totul obiceiul iudaic al întâmpinării împăraților. Pentru prima oară în toată slujirea Lui de până atunci, Se lăsa adorat de mulțime. Își păstra însă blândețea și smerenia, coordonate care, în economia divină, sunt în același ton cu regalitatea Proniei. Mulțimea aclama, convinsă că a sosit vremea eliberării sale de jub jug roman. Evreii se vedeau deja liberi, formând o națiune independentă, cu un Rege puternic și mântuitor. În mintea ucenicilor, creștea dorința ca ei să fie părtași domniei lui Cristos. Și abia acum, toate drumurile lor cu Isus, în post și priveghere, în umilință și renunțare la cele lumești, păreau a se sfărși. Dar Domnul avea o altă lucrare. Cu adevărat, dacă pruncii ar fi încetat a-L glorifica, pietrele ar fi vorbit despre El, semn că omul care nu-L adoră pe Domnul Isus este mai prejos decât pietrele. Dar nu spre închinarea adusă Persoanei Sale era intrarea Sa triumfală în Ierusalim, ci spre îndreptarea atenției tuturor asupra răstignirii ce avea să vină. Oamenii aceștia ce-I înalță Numele lui Isus astăzi, în zi de crucificare vor fi sensibilizați să privească monumentul mântuirii lor.

Abordez aici, înainte de timpul biblic în care e situat evenimentul cu pricina, cu îngăduința frățiilor voastre, episodul intrării Domnului în Templu. Locașul central de închinare iudaică oferea imaginea dezolantă a imixtiunii profanului în sacrul ceremonial. Negustorii, vânzătorii de animale și schimbătorii de bani făceau comerț în locașul Templului destinat păgânilor. Cei de alte credințe se puteau apropia de Dumnezeu în această incintă. Aici, în atriul păgânilor, puteau să facă primii lor pași spre credința în singurul Dumnezeu adevărat. Dar acum, atriul păgânilor era pângărit. Preaiubiților, astăzi noi suntem Templul lui Dumnezeu. Mai păstrăm vreun loc în inima noastră unde pelerinul necunoscător de Cristos să-și găsească odihna? Vrednice de ascultare sunt cuvintele unei martire a credinței creștine, închise sub regimul comunist, despre persecutorii săi: ”Orice om, chiar și un torționar care se întâlnește cu un creștin, găsește acolo, în inima creștinului, un locșor unde chipul său hidos e văzut sub o altă lumină, înfrumusețat. Chiar dacă e privit ca un criminal, pentru noi el devine o ființă care are dreptul la dragostea noastră” („The Pastor’s Wife”, Sabina Wurmbrand).

Ce zi agitată! Se lasă seara peste Ierusalim. Din glasurile adoratorilor Săi, rămân slabe ecouri care nu fac decât să accentueze tristețea Mântuitorului. Isus plânge. Dar lacrimile Lui nu se scurg pentru suferința ce va să vină. Nu, e un alt timp dedicat durerii acesteia. Domnul Isus plânge pentru cetate. Pentru Ierusalimul ce n-a vrut să primească mesajul păcii și a respins Solul cercetării sale. Într-un fel aparte, în plânsul Său, suntem cuprinși și noi. Da, noi, chiar noi, dvs. și cu mine. Isus a intrat, blând și smerit, în inimile noastre sălbatice, îmblânzindu-le și pe ele. A biciuit patimile lăuntrului și a făcut din noi Temple pentru Spiritul Său. Odată, cândva, cumva, a trecut Isus și prin dreptul nostru. I-am cântat atunci osanale și I-am adus adorarea pe care o merită. Dar azi, precum evreii de altădată, prin îndepărtarea noastră de Domnul Isus, păcatele cele multe ne-au făcut să cerem iarăși crucificarea Lui.

În zi de Florii, tocmai plânsul Regelui Isus pentru noi să ne convingă a ne deschide iarăși cetatea sufletului pentru El:

”Porți, ridicați-vă capetele!
Și ridicați-vă, porți ale eternității
și va intra Împăratul gloriei!
Cine este acest Împărat al gloriei?
Domnul cel tare și puternic,
Domnul cel puternic în luptă”.
Psalmul 23 (24), 7-8

Doamne Isuse Cristoase, Cel coborât din mărire în chip smerit, astăzi bați la porțile cetăților noastre interioare! Isuse, n-am cunoscut că lucrarea Ta în noi e spre pace, și-n ziua cercetării Ți-am întors spatele! Nu avem nimic să-Ți dăruim acum, căci fapte mai grele ca ale dobitoacelor am săvârșit. Mai privește încă cu milă spre noi! Lasă harul Tău să ne acopere, sângele Tău să ne curățească, mijlocirea Ta, cea de la dreapta Tatălui, să ne fie spre mântuire! Rege, venit în chip de rob, pătrunde în inimile noastre, ca în Templul de odinioară, aducând în ele curățirea de toată întinăciunea nevegherii noastre! Și ne conduce a petrece praznicele Sfintelor Tale Patimi și ale Învierii Tale cu inimi înnoite, revigorate și salvate de Tine, întru Ziua cea neînserată a eternității cu Tine!

Avem nevoie de Dumnezeu

2010-03-28T15:56:00.001-07:00

Ați auzit de Tancredo Neves? Probabil că cei mai mulți nu. Tancredo Neves a candidat la președinția Braziliei. Pe când își dădea tot concursul pentru a strânge cât mai multe voturi, personajul nostru avea să declare: ”dacă aș obține cinci sute de mii de voturi din partea partidului care mă sprijină electoral, nici Dumnezeu nu m-ar mai putea îndepărta de la Președinție”. Tancredo Neves a obținut voturile, dar s-a îmbolnăvit cu o zi înainte de a deveni președinte, după care a murit.

John Lenon, crescut mai mult de o mătușă și de unchiul său, George, suferă, o dată cu moartea lui George, o traumă ce-și pune pecetea peste lăuntrul lui. Se regăsește, de acum încolo, în stilul de viață „rock and roll„. Începe, împreună cu trupa sa, să susțină concerte în toată lumea. La o conferință de presă, John Lenon face o declarație șocantă: „creștinătatea va lua sfârșit, va dispărea. Nu este nevoie să-mi susțin aceasta idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Isus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuți decât El!„ Într-o zi de iarnă, la ieșire din locuință, în fața apartamentului său, un tânăr îl acostează, cerându-i un autograf. La întoarcere, în dreptul intrării în clădirea unde el locuia, John e ucis cu patru gloanțe în spate de tânărul respectiv. Creștinismul nu a dispărut, dar viața lui terestră s-a sfârșit.

Marilyn Monroe, în timpul unei reprezentații de spectacol, a fost vizitată de pastorul baptist Billy Graham. Acesta susținea că a primit de la Dumnezeu însărcinarea de a-i vorbi despre El. După mesajul pastorului, ea a declarat categoric: ”N-am nevoie de Isus al tău!” La o săptămână, a fost găsită moartă, în apartamentul ei.

Preaiubiților, ideea de a scrie un mesaj a cărui temă să aducă-n prim plan nevoia noastră de Dumnezeu mi-a venit ascultând predica unui preot american, aflat pentru o vreme în România. Spunea sfinția sa că, pe când era copil, majoritatea familiilor americane mergeau la locașurile de cult. În funcție de confesiune, catolicii mergeau la Bisericile Catolice, protestanții la Bisericile Protestante, evreii la Sinagogi, dar, pe atunci, credința era la loc de cinste. Astăzi, mare parte din populația Americii crede o minciună: ”Nu am nevoie de Dumnezeu!” M-am gândit și la noi, românii. O amică îmi spunea, cu durere, că, chiar la Paști, după binecuvântarea candelei pascale, o bună parte din mulțimea adunată la slujbă dispare subit. Ieri, era interzis să fii creștin practicant. Dar așa era un dor în inima românului încât, în ciuda tuturor presiunilor și-n deplina conștiență a repercursiunilor, nu puțini practicanți erau plini de Cristos. I-a costat mult pe unii dintre aceștia iubirea de Isus: închisoare, familii dezbinate, sărăcie, boală, spălarea creierului și depersonalizare, moarte. Dar nu puțini sunt îngerii închisorilor care, asemeni lui Steinhardt, și-au găsit acolo, fericirea. Ei au înțeles și acum ne spun și nouă că adevărata fericire nu depinde de circumstanțe, ci de cutezanța gândului de a se uni cu Spiritul lui Cristos. Ei au înțeles și ne spun și nouă că adevărata fericire nu ține de ce ai tu, căci lor totul al lor li se luase, ci de ce are Domnul Isus în tine.

Se plângea un regizor de faptul că, în perioada persecuției comuniste, puțini intelectuali au rămas creștini mărturisitori, plătind prețul legământului lor cu Cristos. Și spunea el că atunci a înțeles mai bine de ce Domnul Isus a preferat să-și selecteze ucenicii din rândurile oamenilor simpli. Dar nu e vorba numai despre intelectuali. E vorba despre o natură umană, în general. Purtăm în noi o fire înclinată spre a-L căuta cu fervoare pe Dumnezeu la vreme de suferință, pentru a-L respinge apoi cu aceeași înflăcare când totul merge strună. Să ne uităm cu băgare de seamă în viețile noastre: nu cumva problemele noastre, încercările care nu ne mai dau pace, ș.a. sunt semnale de alarmă cu menirea de a ne ajuta să nu mai credem minciuna pe care atât de mult am lăsat-o să ne schimbe sistemul de valori, minciuna aceasta mare cum că n-am avea nevoie de Dumnezeu, că ne descurcăm singuri, că Dumnezeu e pentru oameni slabi, că știința explică și rezolvă totul? Haideți să ne amintim de un priveghi: găsim un trup fără suflare, al unui om care mai ieri era ”în putere”; am vorbit cu el, a trăit printre noi! Unde ne e „puterea„ în ceasul morții? Ce mai putem face cu banii? Unde ne sunt statutul social, faima, reputația, imaginea? În fața morții, cu toții suntem egali. Și de ne credem atât de bravi încât să punem toate realizările noastre pe seama muncii pasionale, depuse cu multe sacrificii, și nu realizăm că Dumnezeu a intervenit pe tot drumul vieții noastre, deschizându-ne ferestre spre binecuvântare și închizând uși care ne-ar fi adus în stări dezolante, măcar în fața marii treceri trebuie să ne recunoaștem neputința și nevoia de El.

Știți, când decidem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, la început lucrurile merg bine. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Iona. S-a hotărât să plece departe de fața lui Dumnezeu. Deși spre ”capătul pământului” nu erau puține curse pe an, Iona găsește o corabie care merge la Tars. Prețul călătoriei e imens, dar Iona dispune și de resursele necesare pentru călătorie. Se iscă o furtună, Iona e aruncat în mare, stă un timp în stomacul unui pește masiv, se roagă pentru iertare și Dumnezeu îl reabilitează. Vedeți, când spunem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, la început, toate lucrurile par să ne meargă strună! Până la un punct. De ne vom converti după punctul acela, Dumnezeu are bunăvoința a ne ierta, dar... Pentru Iona, punctul acela a însemnat beznă, disperare, chin sufletesc și trupesc. În acest ultim aspect, să nu uităm că pielea lui a fost arsă, intrând în contact cu sucul gastric al peștelui ce l-a înghițit. S-ar prea putea ca și pe noi să ne coste respingerea lui Dumnezeu.

Campinas, Brazilia, 2005. Un grup de tineri, unii beți, alții drogați, trec pe la casa unei fete, chemând-o cu ei. ”Fiică, te rog, nu merge cu ei”, îi răspunde mama înlăcrimată. Vâzând că nu-i cale de înduplecare a fiicei, mama face un ultim gest: ia mâna fetei în mâna ei, rostind pentru ea și pentru toți prietenii ei o binecuvântare: ”Fiica mea, copiilor, mergeți cu Isus în pace și siguranță și fie ca El să vă apere și să vă protejeze!” Tinerii i-au răspuns în batjocură: ”Poate dacă Isus merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru, e deja plin, suntem prea mulți ca să mai încapă cineva”. Și toți au izbucnit în râs. Peste câteva ore, s-a aflat vestea: toți pasagerii erau morți, mutilați, iar mașina era de nerecunoscut. În mod surprinzător, portbagajul era neatins. Spre uimirea lor, polițiștii au găsit un carton de ouă, iar ouăle erau toate întregi. Nimeni nu și-a putut explica fenomenul, până la relatarea replicii pe care tinerii au dat-o, înainte de goana spre moarte, ofertei de viață a maicii credincioase.

Avem nevoie de Dumnezeu! Unde Îi dăm voie să locuiască, acolo va veni cu paza, sfințirea, viața Sa. În ceea ce mă privește, mai mult decât orice, am nevoie, în perioada Postului acestuia de dinaintea sărbătorii pascale, să realizez măsura de necuprins a nevoii mele de Domnul Isus. Dumnezeu era în Cristos, pe Cruce, împăcându-ne cu Sine (după 2 Corinteni 5, 19). Eram acolo, la Golgota, și noi. Împăcați, prin Isus, cu Tatăl. Acolo, pe Cruce, trăiam, ca niciodată până atunci, cu toții, în Isus, misterul Iubirii depline. Locul nostru e acolo, în dragostea Lui. Știind acestea, să ne deschidem mai tare, să ne lăsăm transformați mai mult de Paștile acestea, ca să găsim în Domnul Isus odihnă, și încă fericită veșnică odihnă!

Dinamica despătimirii

2010-03-14T13:36:00.000-07:00

Am găsit, în spaţiul virtual, o ilustraţie revelatoare pentru tema pe care ne-o propunem spre analiză. Într-o zi, un administrator al unei săli de teatru a primit un telefon de la o doamnă care îi cerea ajutorul. Aceasta i-a spus ca şi-a pierdut o broşă cu diamante, care se poate să fi căzut în sala de spectacol. Administratorul i-a cerut doamnei să aştepte la telefon, în timp ce el avea să trimită pe cineva pentru a căuta în zona în care ea şi-a avut biletul. În doar câteva minute, un îngrijitor s-a întors având în mână acea bijuterie preţioasă. Când însă administratorul a ridicat receptorul pentru a-i comunica acelei doamne vestea cea bună, linia era întreruptă. Doamna închisese receptorul! Spre uimirea tuturor, aceasta nici n-a mai revenit cu vreun alt telefon. Deşi broşa a fost găsită, administratorul n-a putut s-o înapoieze aceleia care o pierduse, pentru că ea a închis înainte de vreme. În acelaşi fel, şi Dumnezeu a pregătit pentru noi o cale prin care putem scăpa de povara păcatului, prin Domnul Isus, dar noi continuăm să trăim, ca acea femeie, o viaţă de durere, amărăciune şi disperare, pentru că ne-am închis inima ca nu cumva să auzim vestea eliberării!

Mă uimeşte mereu frumuseţea lui Cristos! Găseşte El întotdeauna soluţii pentru problemele pe care noi suntem experţi în a ni le crea! Ba mai mult, Şi le asumă, trăieşte responsabilitatea lor; El, Cel neîntinat, veşnic în unire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în imaculata familie a Treimii! Cum i-a inspirat El pe sfinţii Săi a ne lăsa, prin pilda umblării lor în lumină, cărări drepte şi sigure spre eliberare! Arhiepiscopul Andrei al Albei-Iulia, în cartea care poartă numele reflecţiei noastre, sintetizează, într-un mod magnific, experienţa Bisericii de două milenii, în lupta ei perenă şi victorioasă cu păcatul. Autorul porneşte de la premiza că, aşa cum sunt, prin înşelarea diavolului celui veghetor, trepte spre înlănţuirea-n păcat, se găsesc, în Domnul Cristos, şi modalităţi de sfărâmare a lanţurilor. În urcuşul spiritual spre libertate, o primă treaptă propusă e credinţa. Ştim noi, de la Duhul Sfânt care a grăit prin scriitorul epistolei către Evrei, ce este credinţa: "iar credinţa este convingerea fermă cu privire la cele sperate, o dovadă interioară despre lucrurile nevăzute" (Evrei 11,1). Eu cred că problema principală, atunci când vorbim despre credinţă, este aceea că suntem convinşi că Dumnezeu este şi bine facem, însă avem probleme serioase când vine vorba să credem că El poate. În dinamica despătimirii noastre însă, e important să ne încredem în puterea lui Dumnezeu de a ne salva de păcatul din noi. Veţi spune: "dar păcatul meu e prea mare", "am ajuns în starea în care nici Dumnezeu nu mă poate ajuta", "nu e dator Dumnezeu a mă mântui de fărădelegea mea". Să nu ne lăsăm înşelaţi: lui Dumnezeu Îi pasă de noi şi Dumnezeu ne poate face făpturi cu totul libere de patimi.

A doua treaptă spre despătimire ni se prezintă a fi frica de Dumnezeu. "Credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne convertim şi să lucrăm cele bune" (Sfântul Isaac Sirul). Îmi amintesc că una din experienţele pregătitoare pentru convertirea mea a fost tocmai frica de rob: m-am văzut, pentru prima oară până atunci, în toată micimea mea, iar pe Dumnezeu l-am văzut, pentru prima oară până atunci, în măreţia-I de necuprins. Şi m-am înspăimântat: pe dinafară, am început să tremur, pe dinăuntru, tot lăuntrul meu s-a cutremurat. Se năştea atunci în mine prima etapă a fricii de Domnul: frica de rob. Părinţii Bisericii ne ajută să înţelegem că frica de Domnul urmează apoi o traiectorie duhovnicească, devenind frica simbriaşilor, care muncesc pentru cer de dragul răsplătirii de dincolo, şi devine desăvârşită când se transformă-n iubire. Aici, în iubire, singura temere e să nu cumva să-L răneşti, prin păcatul tău, pe preaiubitul sufletului tău! Cu El, te porţi galant, blând. Îi sorbi cuvintele, te apleci pe al Său piept şi îţi potriveşti ceasornicul inimii ca nu cumva să aibă vreun alt ticăit decât al Lui. Uşor îi e omului a părăsi temerea de Dumnezeu, iar pentru a nu pierde această smerită dimensiune, e necesar să urmeze necurmat sfântul îndemn: "În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată" (Sirah 7, 38).

Credinţa şi frica de Domnul ne conduc la convertire. Pocăinţa, înnoirea minţii, cu toate cele trei stări: regret pentru păcat, recunoaştere (mărturisire) şi renunţare la păcat, e treaptă peste care nu se poate nicicum trece în drumul nostru spre Cristos. Înfrânarea e apoi pasul pe care Isus ne dă putere a-l face. Mare e lupta vrăjmaşului de a parazita iarăşi un suflet măturat de Duhul Sfânt. Evitarea tuturor contextelor ispititoare se impune neapărat în faza aceasta. Pentru un dependent de alcool, se cere să nu se mai oprească în faţa vreunui restaurant; pentru un gurmand, să-şi golească frigiderul; pentru un curvar, să evite tovărăşia persoanelor care constituie pentru el o ispită, etc. La început, ne spune sfântul Maxim Mărturisitorul, va fi mai greu, dar oprindu-ne de la înfăptuirea păcatului, vom creşte spre biruinţa asupra gândului păcătos, pentru ca, în cele din urmă, orice închipuire sensibilă să fie câştigată pentru Domnul Isus.

Urmează apoi pasul răbdării. Răbdarea suferinţei ne apropie de Dumnezeu într-un fel în care nimic altceva nu o poate face. "Necazul lucrează răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea speranţă" (Romani 5,4). Îmi plac mult cuvintele, pline de speranţă, ale sfintei Tereza de Lisieux: "În curând, vom fi pe pământul nostru natal. În curând, bucuriile copilăriei noastre, serile de duminică... totul ne va fi restituit pentru totdeauna" (Scrisoarea 130). Nădejdea reactualizează neîncetat credinţa, e puntea între credinţă şi clipa materializării ei. Ce trist este că vorbim aşa de puţin despre speranţă! Iubiţi prieteni, ce-ar fi să cultivăm mai cu stăruinţă virtutea speranţei? Ce-ar fi să privim dincolo de cruce, la glorioasa Înviere? Haideţi să vedem dincolo de problemele noastre, urcând pe treapta speranţei până acolo unde se zăreşte veşnicia cu Isus, iar necazurile omeneşti par atât de mici, prin raportarea efemerităţii lor la eternitatea pentru care am fost creaţi! Nepătimirea urmează speranţei, fiind cea din urmă treaptă.

Aplecându-mă asupra acestei teme, mi-am dat seama că aici, în confruntarea cu păcatul, stă adevărata noastră luptă. Trăim veacuri în care noi, oamenii peste măsură de moderni, ba ne minimalizăm greşelile, ba le justificăm, arătând spre ograda celuilalt. Şi noi, ca şi creştini, trebuie să redevenim responsabili. Erau odinioară creştini care preferau moartea, în locul păcatului. Pe noi, aproape că nu ne mai mişcă murdăria lăuntrului. Dar nu se poate să nu vină momentul de cercetare din partea Domnului! Şi atunci, la ceas de liturghie, pe paginile Scripturii, lecturând relatarea experienţelor oamenilor dedicaţi Lui sau având astfel de modele în bisericile noastre locale, pe patul suferinţei sau al morţii, să ne vedem (unii pentru prima oară, alţii pentru a doua) pe noi în toată micimea noastră, iar pe Dumnezeu să-L surprindem în măreţia-I de necuprins! Aşa să ne vedem, ca să îndrăznim să credem cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea: "Nu vă fie frică să-L primiţi pe Isus şi să acceptaţi puterea Lui... Nu vă fie frică! Deschideţi-I, deschideţi-I larg uşile lui Isus! Nu vă fie frică! Isus ştie ce e înăuntrul omului, doar El o ştie". Şi crezând în Domnul Isus, primindu-L şi umplându-ne cu a Lui putere, să ajungem să facem din cântarea de înviere imnul vieţii noastre mântuite şi cu totul libere de pătimirea cea stricăcioasă:

"Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Cristoase,
Astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce-ai înviat.
Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine,
Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta"
Imn pascal

Dinamica pătimirii

2010-03-14T12:53:00.000-07:00

N. mi-a fost o vreme însoţitor pe drumul spre Cristos, pe când nu ştiam prea multe despre El, dar eram dornic a-L afla. Îmi amintesc râvna lui de la început, întrebările multe, experienţele minunate ale dragostei dintâi. Când mă gândesc însă la viaţa lui spirituală de atunci, ca o radiografie premonitorie îmi apar în minte spusele lui: "mulţi creştini văd convertirea ca fiind finish-ul vieţii de credinţă, când, de fapt, profunda apropiere de Domnul Isus e doar startul cursei spre El". Auditoriul era încântat de marile şi adevăratele lui cuvinte. Am rememorat acest episod al vieţii lui, de curând, când mi-a fost îngăduit a mă întâlni iarăşi, preţ de câteva clipe, cu N. Startul bun nu a însemnat finish-ul cu Dumnezeu. Încă păstrez speranţa unei întoarceri la iubirea primordială, în cazul lui. Dar ce se va întâmpla cu N. ţine deja de tainica întâlnire a harului divin cu disponibilitatea lui, în spaţiul liberului său arbitru. Am încercat să merg pe firul evenimentelor, ca să-mi dau seama unde traiectoria spre cer a fost părăsită. Şi, prin acest demers, am realizat cât de valoroasă e, pentru practica Bisericii, descrierea treptelor păcatului, după sfântul Nicodim Aghioritul.

Ne spune sfântul că prima treaptă a păcatului este să faci binele cu un scop rău. De pildă, să faci milostenie în gura târgului, atrăgând atenţia asupra ta. Grăitoare sunt cuvintele filocalice: "judecata lui Dumnezeu nu priveşte la cele făcute, ci la scopul celor făcute". A doua treaptă este încetarea cu totul a binelui. Când ne lipsim cu totul de mersul la biserică, de exerciţiile spirituale, de nevoinţă, de ajutorul acordat aproapelui în nevoie, am păşit deja aici. Trăim momentul în care preotul ne enervează la culme, când vocile cantorului şi ale coriştilor, alături de acompaniamentul cu orga devin insuportabile, când toate acţiunile sociale nu mai prezintă nici un interes, când spunem categoric: "am lucrat destul pentru Biserică, pentru familie, pentru oameni. Să mai lucreze şi alţii!" Urmează a treia treaptă, momeala. Doar un gând trece prin mintea noastră, e pasager, vioi, pare străin de caracterul nostru: "ce-ar fi dacă tu...?" Acum însă, la treapta aceasta, el grăieşte, momeşte, bântuie, atacă, dar lăuntrul nostru tace. În a patra treaptă, începem să stăm de vorbă cu ispita. "Ce-ar fi dacă tu..." îşi găseşte răspuns în noi: "ce-ar fi dacă eu..." E pasul unirii, consimţirii cu gândul păcătos. În a cincea treaptă, apare lupta. Ne dăm seama de pericol, natura cea nouă se războieşte cu pofta lăuntrului. E bătălia între "da" şi "nu", "a urma gândul păcătos" şi "a refuza păcatul". Treapta a şasea este învoirea. "Da, ai dreptate, gândule! Aşa voi face, cum spui tu!" Treapta a şaptea este păcatul cu mintea (Sf. Maxim Mărturisitorul). Suntem în punctul în care se derulează păcatul, în mintea noastră, în cele mai mici şi aparent împlinitoare aspecte. Imaginaţia ne e captivă. Simţim plăcerea trupului, desfătarea simţurilor, ne vedem numărând banii sau cheltuindu-i prin supermarketuri, întrezărim clipa în care batem cu pumnul în masă, arătându-le tuturor cine e şeful. Săvârşirea păcatului este treapta a opta. În pasul al nouălea, apare obişnuinţa. Cădem în păcat pentru că ne-am obişnuit cu el, a început să facă parte integrantă din viaţa noastră. Urmează apoi treapta a zecea, împătimirea. Am căzut din păcat în patimă. Suntem robiţi, fără păcat "nu putem". "Cine face păcatul este rob al păcatului" - Ioan 8, 34. Iată ce minciuni ne vâră satan în minte: "Asta e; acum nu mai e cale de întoarcere", "dacă tot păcătuiesc, măcar să o fac cum trebuie", "cele de dincolo le-am pierdut, să mă bucur de viaţă". Urmează treapta deznădejdii. Încet-încet, frământarea lăuntrică ia un alt sens: "vezi ce om eşti?", "nu eşti bun de nimic", "nu eşti în stare", "te aşteaptă Iadul". Să ne ferească Domnul de cea din urmă treaptă, sinuciderea.

Vă povesteam mai sus de N., un om care-L căuta pe Dumnezeu cu multă pasiune cândva. Şi vă spuneam că am încercat să merg pe firul evenimentelor, ca să-mi dau seama unde traiectoria spre cer a fost părăsită. Şi abia acum, având înaintea mea mirobolantul model al dinamicii pătimirii, îmi dau seama... Abia acum realizez că problema începe nu când te bântuie gândul păcatului, nici când înfăptuieşti păcatul, ci cu mult înainte. În punctul acela în care nu mai faci bine de dragul lui Cristos, ci de dragul tău. Şi se continuă cu episodul acela în care nu mai găseşti ca fiind pline de sens, împlinitoare, clipele de părtăşie cu Domnul şi cu semenii tăi. Aşa a fost cu N. Nu a mai mers la slujbă, nu a mai deschis Biblia, nu s-a mai întâlnit cu Isus, nici direct, nici prin cei în nevoie.

Preaiubiţilor, cu multe păcate ne confruntăm şi noi, în viaţa noastră. Nu suntem cu nimic mai buni decât N. Să ne amintim însă că, oriunde am fi, pe orice treaptă a păcatului, Domnul Isus Cristos este soluţia despătimirii noastre. Să fim conştienţi de iubirea Lui, de puterea Lui de reabilitare, şi să ne umplem de bucurie ştiind că mare îndurare ni s-a făcut să avem un Mântuitor milos, blând, cunoscător al zbaterilor noastre! Să ne legăm tot mai tare de El, cu speranţă, şi nu cu disperare! Să cerem, să căutăm, să batem la porţile Inimii Lui! Oh, cu cât drag ne va primi, cu câtă grijă ne va tămădui rănile, cu câtă tenacitate va schimba consecinţele căderii noastre în pricini de ridicare a celorlalţi răniţi ai Lui! Haideţi, împreună, să coborâm treptele pătimirii şi să le urcăm pe cele ale libertăţii în virtute!

Cum să ne purtăm cu cei de o altă credință?

2010-03-02T05:59:00.000-08:00

Două curente filosofice erau la modă atunci în Atena. Primul, epicurianismul, susținea că înțelepciunea constă în căutarea și împlinirea exclusivă și excesivă a plăcerilor. Aceasta era partea hedonistă a viziunii despre lume și viață proprie epicurianismului. Cealaltă parte avea să inspire, de atunci încolo, structurile socio-politice cu cel mai distrugător efect asupra demnității umane: materialismul. Epicurianiștii susțineau că totul este materie. Ființa însăși e alcătuită prin îmbinarea întâmplătoare a atomilor, particule considerate mult timp porțiunile indivizibile ale materiei. Chiar și sufletul e de natură materială, potrivit aceleiași doctrine. Zeii... există și ei... pe undeva, fericiți, independenți, indiferenți, în starea în care trebuie să ajungă și înțeleptul, dacă va urma calea plăcerilor. De un lucru să fim siguri, ne spun epicurianiștii: nu trebuie să ne temem de nimeni și de nimic! Zeilor nu le pasă de noi, deci noi nu trebuie să ne temem de ei. Nu trebuie să ne înfricoșăm nici de moarte, căci, atunci când omul se descompune, nici moartea nu mai e. Noi, viața, moartea pier toate o dată cu dezintegrarea materiei din care noi suntem creați. Un singur lucru îi rămâne omului: să se bucure de viața pe care o are, căci o alta nu va avea. De departe însă, învățătura cea mai influentă a lumii antice, până la Domnul Cristos, rămâne cea a stoicilor. Apărută cu aproximativ trei secole înaintea Domnului nostru, tot în Atena, ideologia stoică afirma că nimic imaterial nu există, dar că fericirea nu stă în împlinirea nevoilor trupești, ci în căutarea virtuții. Virtutea și numai virtutea, implicând abstinența și asceza, poate aprinde în om focul pe care zeii l-au lăsat înlăuntrul lui. Astăzi, am spune că a epicurienilor gândire era una materialist-hedonistă, iar cea a stoicilor, materialist-panteistă. Două feluri de a vedea existența, două religii, două credințe, din ciocnirea cărora avea să se nască forța contemplativă care să modeleze filosofia de atunci și dintotdeauna. Într-o binecuvântată zi, apostolul națiunilor, sfântul Paul, avea să treacă prin Atena. Momentul poposirii sale acolo îi conferă prilejul de a vizualiza panorama dezolantă a înțelepciunii lumii fără de Dumnezeu. La tot pasul, idoli. Discuții fără scop și fără finalitate între epicurieni și stoici. Evrei care, în spiritul mai marilor lor, respingeau deplina revelație, necrezând în Fiul lui Dumnezeu. Și toți locuitorii cetății, fie ei atenieni, fie ei străini în trecere pe acolo, nu-și petreceau timpul cu nimic altceva decât să spună și să audă lucruri noi. Paul cunoscuse și el habotnicia, credința greșită, credința incompletă, dar acum era o făptură nouă. Duhul Sfânt locuia în El și îi scălda ființa cu miresmele unice ale lui Isus, Domnul care I se arătase cândva pe drumul lui, așezându-l pe Calea Sa. De aceea, contactul cu lumea aceasta îi întărâta duhul, îl întrista, îl ispitea, îl provoca la acțiune. Slava lui Dumnezeu era umbrită de închinarea idolatră. Iar sufletele piereau din lipsă de cunoștință. Glasul dragostei îl strigă. Și Paul răspunde...

Cu îngăduința dumneavoastră, aș vrea să privim împreună la modul în care apostolul se raportează la cei de o altă credință cu el. Și tare mi-aș dori să fie mica noastră aplecare spre acest episod al vieții lui Paul imbold la a ne analiza și de a schimba felul în care noi ne comportăm cu cei de o altă credință decât cea în Cristos!

Când mă uit la sfântul Paul, văd în el o balanță perfectă între onestitate și diplomație. Paul nu spune, precum avem noi obiceiul: ”Lasă-i în credința lor! E bine că ai o credință! E bine să ai o credință. Că-i într-un zeu, că-i într-altul, nu mai contează”. Nu, pe Paul îl doare că Numele Dumnezeului Unic în Sfânta Treime nu e glorificat. El știe Adevărul și e gata să-l mărturisească. Și iată cum procedează: ”stătea de vorbă în sinagogi cu iudeii și cu cei care se închinau, și în piață, în fiecare zi, cu aceia pe care îi întâlnea” (Fapte 17, 17). Vă dați seama? Era ”marele apostol al Neamurilor”, atâtea Biserici se nășteau prin conlucrarea lui cu Duhul Sfânt. Era dorit și bine primit în toate comunitățile ecleziale. Dar chemarea lui era alta. Oh, și cât de bine și-a înțeles-o! Paul Îl predica pe Cristos. Pe Cristos așa cum e El. Dar dincolo de sinceritatea lui, Paul deține darul extraordinar al rostirii cuvântului potrivit, într-un fel adecvat și la vremea cuvenită. Adus în fața tribunalului suprem atenian, Paul începe predicarea admirând, nu criticând: ”Bărbați atenieni, în toate privințele vă văd foarte religioși”. (Fapte 17, 22b). Știți, adevărul nu este o armă cu care să ne rănim aproapele nostru, fie el de o altă credință cu a noastră. Un predicator asiatic spunea: ”Adevărul este dat pentru a-i elibera pe oameni, nu pentru a le vâna greșelile”. Dar mult mi-s dragi spusele Maicii Tereza: ”Cuvintele care nu duc mai departe lumina lui Cristos îngroașă întunericul”. A spune adevărul cu blândețe, e mare har. Vedeți dvs., dacă noi Îl cunoaștem pe Domnul Isus și nu-L mărturisim, suntem niște ignoranți. Dacă noi Îl știm pe Domnul Cristos și-L propovăduim fără blândețe, suntem doar habotnici. Credința fără adevăr e iluzie, dar credința fără dragoste e fanatism. Întru adevăr, e nevoie de onestitate; întru diplomație, de iubire. Și, vai, ce nestemată plăcută ochiului duhovnicesc alcătuiesc cele două virtuți ce transpar din atitudinile sfântului Paul!

Apoi, mă uit la sfântul Paul și văd un excelent cunoscător al culturii vremii. Paul vorbea pe limba ascultătorilor lui. Cunoștea cultura lor. Și, mai presus de toate, știa că adevărata evanghelizare pornește de la picăturile de adevăr care sunt existente în orice cultură, în orice neam, în orice vreme: ”trecând pe aici și privind de aproape lucrurile la care vă închinați voi, am găsit și un altar pe care este înscris: ”Unui dumnezeu necunoscut!” Pe Acela deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl onorați, pe El vi-L vestesc eu” (Fapte 17, 23-24). Adevărul trebuie prezentat în conformitate cu contextul ascultătorului. Într-un fel în Asia, într-alt fel în România. Într-un fel unui credincios din Biserica de care aparții, într-altul unuia de o altă confesiune. Aici greșim noi, practicanții, foarte mult. Încercăm să punem la îndoială credința celuilalt, care este sau ni se pare nouă a fi greșită, în loc să căutăm comunul care să ne ajute să expunem revelația completă celui de o altă credință. Procedând așa însă, distrugem, deopotrivă cu erezia, și fărâmiturile de adevăr din convingerile religioase ale persoanei în cauză. În urma prelegerii noastre înfocate, rămân doar răni lăuntrice, o confuzie și o debusolare surori cu necredința autentică. Găsesc un excelent exemplu de prezentare înțeleaptă, adaptată contextual, individualizată, în Catehismul Catolic. Întrebarea 163 e una fierbinte, mai ales pentru noi, românii, mai cu tendințe separatiste decât alte nații: ” Cum trebuie consideraţi creştinii necatolici?” Iată răspunsul: ”În Bisericile şi comunităţile ecleziale, care s au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii Catolice, se găsesc multe elemente de sfinţire şi de adevăr. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi stimulează spre unitatea catolică. Membrii acestor Biserici şi comunităţi sunt încorporaţi lui Cristos prin Botez; de aceea noi îi recunoaştem ca fraţi”. Iar punctul 170 e de-a dreptul picant: ”-Ce legătură există între Biserica Catolică şi religiile necreştine?” ”-Există o legătură dată, înainte de toate, de originea şi de scopul comun pentru întregul neam omenesc. Biserica Catolică recunoaşte că tot ceea ce este bun şi adevărat în celelalte religii vine de la Dumnezeu, este rază a adevărului său, poate să pregătească pentru primirea evangheliei şi să stimuleze spre unitatea omenirii în Biserica lui Cristos”. Dacă eu aș fi de o altă religie decât cea creștină și aș citi catehismul unei denominații fundamentaliste, l-aș arunca numaidecât. Dacă aș citi Catehismul Catolic, faptul că mi se zice că nu tot ce cred eu e greșit, ci că ceva din credința mea are de-a face cu adevărul, dar totuși Adevărul e mai mult decât atât, s-ar prea putea să mă determine să continui să lecturez. Să ne amintim deci lecția sfântului Paul: cultura cuiva, indiferent de cât de distinctă este de a mea, devine, prin cunoașterea ei profundă, punte spre Cristos și nu obstacol în calea găsirii Lui.

Dar, mai presus de onestitate, de diplomație, de contextualizare, văd în sfântul Paul un exemplu desăvârșit de iubire. Paul e omul iubirii. Omul care Îl vede pe Cristos aproape sau gata a se naște în inimile tuturor oamenilor, din orice neam, din orice seminție, din orice religie. Și nu doar Îl vede pe Isus luând ființă în locuința interioară a aproapelui, ci face totul ca această naștere a lui Dumnezeu în om să devină posibilă, prin a lui vorbire, prin a lui retragere (vers. 33), prin a lui purtare.

Vedeți dvs., toate elementele ce compun bogăția înțelepciunii pauline în raportarea la necredincioși sunt, de fapt, ale Domnului Isus. Cristos a venit să ne aducă Adevărul întreg, și a făcut-o plin de suavitate și de transparență. Cristos nu a rănit prin predicarea Lui, ci neîncetat a Lui vorbire a fost Viață din Cuvânt. Cristos nu a comunicat cu noi pe limba îngerilor, ci pe limba noastră ne-a învățat a vorbi limba cerului, încât și îngerii să aibă de la noi a-și însuși tainele închinării. Și meditând la acestea, am făcut legătura: Paul era înțelept în raportarea lui la necredincioși, pentru că în Paul trăia Isus. Paul (cel nou) trăia, dar nu mai trăia el (cel vechi). Paul cel de ieri își răstignise natura. Pe un drum al Damascului, lumina Luceafărului de dimineață îi luase privirea din noaptea firii, dându-i-o pe cea în duh. În Atena, într-un oarecare popas, prin cuvintele pauline grăia Însuși Cuvântul, iar în piept inima lui bătea la unison cu Inima Preasfântă a Domnului Cristos. Paul trăia, dar nu mai trăia el, ci Isus trăia în El...

Preaiubiților, felul în care ne purtăm cu cei de o altă credință arată cine trăiește în noi! Doamne, îndură-te de noi!

Cum sa ne purtam cu necredinciosii

2010-02-09T02:49:00.001-08:00

Ce fel de piatră sunt eu?

2010-01-27T05:18:00.000-08:00

În timp ce citeam un material despre pietrele preţioase, am fost uimit mai cu seamă de ipoteza timpurie a genezei perlelor, contestată astăzi: când un firicel de nisip e prins de cochilie, stridia îl acoperă cu sidef, o substanţă din ea cu care îşi căptuşeşte în mod normal cochilia. În afară de perle, toate celelalte pietre, subiectiv considerate "preţioase", au zămislit, în istoria lumii, mituri peste mituri, au fost pricini de scandaluri în lumea "înaltă" sau motive de bucurie; niciodată însă nestematele nu au fost tratate cu indiferenţă.

Mă gândeam la pietrele din Biblie, la propriu şi la figurat. La pietrele care au adus distrugere şi moarte. La cele care au arătat drumul, dar nu s-au clintit pe Cale. La pietrele vii care constituie, de când Cristos S-a aşezat Piatră Unghiulară la temelia ei, Sfânta Biserică.

Să le luăm pe primele. Pietrele morţii. Ştefan, bărbat plin de Duhul Sfânt, e ucis cu ele, devenind primul martir creştin. Înaintea lui, mulţi profeţi îşi cunoşteau trecerea la cele veşnice omorâţi în felul acesta. Dar pietrele materiale nu ucid singure, ci manevrate de inimi de piatră, de suflete reci, îngheţate, pustii, mândre, egoiste, habotnice. Oh, cât de lesne putem fi şi noi astfel de pietre! Ne învaţă Domnul Isus că nu doar luând în mâinile noastre pietre şi aruncându-le în alţii putem ucide, ci chiar cu atitudinile noastre putem atenta la viaţa lăuntrică a aproapelui nostru: "Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: 'Să nu ucizi!'; iar oricine va ucide va fi supus judecăţii; dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi supus judecăţii..." (Matei 5, 21-22). Îmi vin în minte trei categorii de persoane care sunt direct vizate de loviturile atitudinilor noastre greşite: greşiţii noştri, cei care au ajuns în poziţii sociale de noi tânjite, cei a căror existenţă constituie o mustrare pentru cugetul nostru. Aş insista asupra ultimei clase. De câte ori nu ne-am mâniat pe un semen de-al nostru care "nu-şi permite" libertăţile pe care noi ni le permitem, punând asupra lui etichete tendenţioase: "religios", "îngust", "conservator", "legalist", "ipocrit"? Habar nu avem de luptele lui interioare, de zbaterile lui, de tragismul luptei de a rămâne plăcut lui Cristos, de înfrângerile lui, de nevoia lui de mângâiere, de îmbărbătare, de ascultare, de simţire laolaltă cu el; atâta ştim, prezenţa lui e o ofensă la complacerea noastră în propria stare de lâncezeală spirituală.

De fapt, ce m-a determinat pe mine a medita la subiectul acesta a fost un fragment din predica Papei Benedict, mesaj rostit cu prilejul Epifaniei Domnului: "Mulţi au văzut steaua, dar numai puţini i-au înţeles mesajul. Cei care studiau Scriptura în timpul lui Isus cunoşteau perfect Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost în măsură să spună fără nici o dificultate ceea ce se putea găsi în ea referitor la locul în care se va naşte Mesia, dar, aşa cum spune sfântul Augustin: 'li s-a întâmplat lor ca şi pietrelor miliare (care arată drumul): în timp ce au dat indicaţii călătorilor de pe drum, ei au rămas nemişcaţi'" (Sermo 199. In Epiphania Domini, 1,2). Pietrele miliare. Arată conştiincios drumul, dar ele rămân nemişcate. E poate cea mai tristă stare: să ştii ce trebuie făcut şi să faci ceea ce nu trebuie făcut. Pe drept spunea sfântul Paul, sesizând pericolul acesta: "Îmi disciplinez trupul şi-l ţin în supunere, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu lepădat" (1 Corinteni 9, 27). Suntem aşa de buni la a le spune altora despre Cale, suntem experţi la a ne etala credinţa, dar oare când ne-am întâlnit noi înşine ultima oară cu Domnul Isus? Care a fost ultimul pas pe care l-am făcut din locul spiritual în care eram acum o săptămână, acum o lună, acum un an... acum zece ani?

Iată, în sfârşit, pietrele vii. "...voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1 Petru 2, 5). Oricine e în Cristos este, în parte, o piatră vie. Împreună, unul cu celălalt, suntem o casă, o preoţie jertfitoare şi mijlocitoare, în, cu şi prin Cristos. Permiteţi-mi să vă expun o ilustraţie emoţionantă! La o televiziune, în cadrul unei emisiuni pentru oamenii cu handicap, e chemat un comic celebru. Invitatul acceptă, punând însă condiţia că nu va sta decât cinci minute. Surpriză însă: trec cinci, zece, şaizeci... de minute şi invitatul e încă în faţa oamenilor. Nedumerit, producătorul îl întreabă la sfârşitul show-ului: "De ce aţi rămas atât de mult timp?" Cu lacrimi în ochi, omul nostru răspunde: "În faţa mea, stăteau două persoane cărora le lipsea câte o mână. Ei s-au aşezat unul lângă altul, în aşa fel încât mâinile lor bune să fie libere, iar trupurile să fie lipite prin partea unde membrele lor superioare lipseau. Când a venit momentul aplauzelor, mâna stângă a celui fără mâna dreaptă s-a unit cu mâna dreaptă a celui fără mâna stângă. Împreună au aplaudat." Interesant, nu? Singuri, nici unul nu ar fi putut aduce jertfa mulţumirii lor. Împreună, au fost în stare... Singuri, suntem doar pietre, fie ele purtătoare de Cristos. Împreună, suntem Casa în care cu drag poposeşte şi vindecă Isus. Ca să stea nu minute, nici chiar ceasuri cu noi, ci o eternitate. Intenţionat am trunchiat versetul de mai sus. Înaintea celor scrise, stă cheia prin care dezideratul de a fi pietre vii devine realitate accesibila nouă: "De El apropiindu-vă, ca de o piatră vie, lepădată, în adevăr, de oameni, dar aleasă, preţioasă înaintea lui Dumnezeu, şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Cristos" (1 Petru 2, 4-5). Vrem să fim pietre vii? Să ne apropiem de Cristos, să-L cunoaştem pe El, şi puterea Învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, să ne identificăm cu moartea Lui.

Pietrele morţii, pietre miliare, pietrele vieţii. Ce fel de pietre suntem noi? Ce fel de piatră sunt eu? Ştiu că pietrele vii nu vor muri niciodată. De soarta cea din urmă a celorlalte pietre nu sunt sigur. Mai ştiu că strălucirea pietrelor vii nu e pentru lumea aceasta, ci nestematele acestea scânteiază doar în lumina potrivită a cerului. Ştiu că pietrele acestea nu pot supravieţui singure, viaţa lor e Însuşi Domnul Isus, măsura cu care se vor goli de conţinutul lor e măsura umplerii cu prezenţa Pietrei Vieţii. Şi mai ştiu că Biserica e asemenea unei scoici care nu se teme de firicelul străin de nisip, ci îl acoperă pe acesta cu sidef, născând perla din propria-i durere. Aşa şi noi, în măsura în care ne vom apropia de Cel care caută permanent de noi a Se apropia, preschimbaţi vom fi din pietre aducătoare de moarte şi din pietre moarte, indicatoare ale vieţii, în pietre vii, ocrotiţi fiind de Cristos în Biserică, chemaţi de Cristos la a trăi cu El în Biserică. Şi când umbrele vor dispărea, în lumina veşniciei, pietre vii de vom fi, vom deveni alături de Domnul Isus nestematele Împărăţiei Sale celei fără de sfârşit.

Aș vrea mai degrabă să fiu

2010-01-27T05:09:00.000-08:00

"Nu mă simt bine deloc aici", îmi spune cumnatul meu, adânc tulburat de vizita neaşteptată pe care părinţii mei au găsit cu cale să o facă locului unde odihnesc, în nădejdea învierii, trupurile bunilor mei. Adevărul este că nici pe mine nu mă încântă ideea reculegerii la cimitirul acela, la început de an. Subliniez, la "cimitirul acela", care, spre deosebire de alte ţintirimuri are ceva ce mă priveşte personal: printre numele multe însemnate pe crucile de deasupra mormintelor, se găsesc numele persoanelor pe care le-am cunoscut. Oameni care mai ieri credeau mai mult sau mai puţin în propria moarte, oameni care se aşteptau la deces sau pe care crunta trecere în lumea cealaltă i-a surprins nepregătiţi, dar oameni a căror revenire în minte mă confruntă pe mine, vizitatorul tihnitului loc de veci, cu realitatea, nespus de dramatică, a faptului că eu însumi voi muri. Ştiţi, ne invită Părinţii Bisericii la un exerciţiu nespus de folositor pentru suflet: acela de a ne aminti, periodic, că vom muri. E uimitor cum noi, oamenii recenţi, am căutat toate mijloacele de a alunga de lângă noi tot ceea ce ne aminteşte de moarte, de la muribunzii care trec în lumea de dincolo singuri, prin cămine rupte de lume, până la priveghiurile care, din pseudoraţiuni ecologice, nu mai au voie a se ţine în case, sau până la cimitirele depărtate din ce în ce mai mult de locaşurile de cult. Şi totuşi, moartea, după venirea noastră în fiinţă, este evenimentul cert prin care va trece fiecare dintre noi.

Vă propun să medităm împreună la o ilustraţie tare dragă mie! Un preot s-a dus să-şi viziteze unul din enoriaşi şi omul era foarte ocupat. A intrat părintele în curte, omul mergea cu apă la cal, era tare preocupat de munca lui. Slujitorul altarului l-a oprit şi i-a spus: "Ascultă, domnule! Aş vrea să te întreb ceva: spune-mi, câte ore pe zi te îngrijeşti de calul din grajd?" "Două ore dimineaţa, una la prânz şi două seara". "Dar de sufletul din dumneata, câte ore pe zi te îngrijeşti?", a fost a doua întrebare. La care omul nostru a făcut socoteala şi-a zis: "Crezul nu-l mai ştiu de mult, Născătoarea am uitat-o, de mult timp nu mă mai gândesc la cele sfinte, doar un minut sau două pe zi în mintea mea mai apare ideea de Dumnezeu". Preotul a început să plângă, s-a uitat în ochii acelui enoriaş şi i-a zis: "Domnule, aş vrea mai degrabă să fiu calul tău, decât sufletul tău!" Mă întreb ce ar zice preotul dacă ar trece prin dreptul sufletului meu şi mă ruşinez la gândul acesta. Mă întreb ce ar zice Marele Preot, Cel care îmi cunoaşte ferecatele taine ale lăuntrului, despre sufletul meu. Mi-ar spune Domnul Isus, Cel care ar trebui să fie binecuvântatul Rege al locuinţei mele interioare, că ar dori să fie altceva decât sufletul meu? Poate ar vrea să fie maşina mea, casa mea, familia mea, meseria mea, prietenii mei, animalul meu preferat, prestanţa mea, exteriorul meu cosmetizat...

A început un an nou. Cu planuri noi, cu speranţe proaspete, cu drumuri la fel sau altele care ne aşteaptă a le parcurge. De ne va prinde din nou viaţa în mrejile ei, de timpul va trece prea lesne, luându-şi, cu fiecare clipă ce ne-o răpeşte, tributul în noi, să ne oprim un moment... Să ne oprim pentru a ne aminti că vom muri. Şi atunci, să privim în Sus, spre Cel care, Dumnezeu fiind, chipul nostru a luat, pentru ca noi, dumneavoastră şi cu mine, să devenim, crezând în El şi trăind cu El, ceea ce am fost destinaţi a fi: chip al Chipului, chip uman care, privind la Isus, îşi ucide urâţenia, îşi sfinţeşte trăsăturile, îşi desăvârşeşte frumuseţea. Aşa, fiinţa aceasta transformată în Isus nu are a se mai teme de moarte, ci va socoti plecarea din această lume prilej binecuvântat de unire plenară cu Domnul Vieţii. Şi să spună Domnul Isus, la sfârşit de an 2010, trecând prin dreptul fiecăruia dintre noi şi cercetându-ne, că nu ar vrea să fie nimic altceva decât sufletul nostru, măturat şi îmbrăcat acum de Duhul Sfânt, în toată estetica Lui!

Un an cu Domnul Cristos, preaiubitule cititor!

Sărăcia de azi, bogăția de mâine

2009-12-18T05:20:00.000-08:00

Era pe când calendarul număra cu minus anii istoriei. Era pe când domnea Irod, un rege care nu cunoștea nici o altă iubire mai împlinitoare decât cea pentru propriul eu. Era printr-un ținut care nu avea nici o strălucire vizibilă pentru ochiul firii. Un preot și cu soția acestuia, oameni drepți, păzitori în toate a legii, fără copii, dau naștere unui fiu, la bătrânețe - pentru ca puterea zămislirii lui să fie de la Dumnezeu și nu de la oameni -. Apoi, într-o altă cetate, un alt Fiu se naște. Un înger Îi vestește venirea din înalt și poposirea Sa în pântecele unei Fecioare simple, smerite, sărace, dar iubitoare de Dumnezeu. Și de e prima naștere miraculoasă, întrucât Elisabeta, din prima relatare, era stearpă, cum să nu sfideze firescul faptul că Maria, protagonista celei de-a doua istorisiri, e logodită cu un bărbat sfânt, Iosif, dar Cel pe care avea să-L nască fusese țesut în chip tainic, fără ca maica să știe de bărbat, din Duhul lui Dumnezeu?! M-am gândit zilele acestea mai mult la mama Domnului Isus. Fusese crescută, spune tradiția, din părinți evlavioși. De mică fusese oferită Domnului, fiind mereu aproape de sfintele învățături, vibrând lăuntric la unison cu pulsul spiritualității din vremea de atunci. Nu fusese niciodată bogată, nu cunoștea onorurile sociale ale celor avuți, ba chiar nutrea o sfântă temere de cele materiale și de privilegiile comunitare ale deținerii lor. Și totuși, viața ei intrase într-un fel de normalitate. Își dorea să-i iubească pe Dumnezeu și pe ceilalți. Un bărbat drept urma să se căsătorească cu ea. Împreună cu el, avea să crească întru desăvârșire. Împreună cu el, greul avea să fie purtat mai ușor, iar bucuriile urmau să fie înmulțite. Dar, într-o zi, un înger însemnat din oștirea cutezătoare a Dumnezeului viu, îi vestește că Isus, Fiul Celui Preaînalt ce va împărăți veșnic, se va întrupa în ea. Și ca o întărire în Maria a conștiinței putinței lui Dumnezeu de a săvârși miracolul, îngerul îi oferă exemplul rudei sale, al sterilei și vârstnicei Elisabeta, care e însărcinată în lună mare. Îmi sunt dragi cuvintele fecioarei Maria din cursul întâlnirii cu Elisabeta, imediat următoare angelofaniei: ”Sufletul meu preamărește pe Domnul și spiritul mi s-a bucurat în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit la starea smerită a roabei Sale... I-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară fără nimic...” (Luca 1, 46-47: 52-53). Elisabeta a dorit un fiu și, pentru că a umblat în Voia Domnului, a zămislit cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 11). Maria a dorit binecuvântare și, umblând în Voia Domnului, a devenit cea mai binecuvântată dintre femei (Luca 1, 42). Ieri, dintr-o perspectivă umană, viețile acestor două smerite femei nu păreau a anunța nimic spectaculos... Și, totuși, sărăcia lor, cu Dumnezeu, a devenit, la timpul Lui, bogăție spirituală nemăsurată.

Mă gândesc și la alți eroi asociați Nașterii Domnului. Magii erau păgâni, neștiutori de Dumnezeu în sensul în care evreii credeau a-L cunoaște. Citeau în stele. Se închinau stelelor. În înțelepciunea-I nețărmuită, Dumnezeu Se folosește chiar de idolul lor pentru a-i conduce la Cristos. Că bine spune Troparul Nașterii: ”Cei ce la stele se închinau, de la stele au învățat să se-nchine Ție, Soarelui Dreptății”. Și vin oamenii aceștia din Răsărit, călătoresc zile, săptămâni, luni, ani, găsesc Pruncul după multe peripeții, Îi oferă daruri cu însemnătate profetică, Îl adoră și... ceva se schimbă în ei. Vin închinători la idoli, pleacă închinători în duh și-n adevăr. Vin pe un drum și se întorc pe un altul. Dau curs unei străluciri stelare și găsesc Luceafărul de dimineață. Apoi, pe Câmpiile Betleemului, pășteau oile păstori evrei. Oamenii cei mai disprețuiți social pe atunci. Erau chiar activități care le erau interzise, pentru ”crima” de a fi ciobani. Dar li se arată lor, da, chiar lor, ciobani prea neînsemnați pentru elita socială iudaică, un înger, li se vestește și lor Nașterea minunată, și, deși trăiau din îngrijitul oilor și altceva nu știau a face, lasă totul și pleacă să se închine Pruncului celui de curând născut. Ieri, dintr-o perspectivă umană, viețile acestor două umile categorii sociale, a magilor și a păstorilor, nu păreau a anunța nimic spectaculos. Și totuși, sărăcia s-a transformat, atunci când harul Lui a găsit disponibilitatea lor, într-o bogăție spirituală de nedescris.

Iubite suflet, nu știu în ce categorie te regăsești! Poate că ești om sfânt, evlavios, urmaș demn al lui Cristos, precum sfintele rude ale Domnului. Poate că ești, asemeni mie, parte a oamenilor idolatri [1] sau puțin cunoscători și puțin iubitori de Dumnezeu. Îți dau o veste bună: ai un loc la iesle și tu! Poți face și tu parte din ceata adoratorilor care tot vin, de vreo două milenii, la iesle!

Știi de ce-mi place să merg la Isus? Pentru că, înainte de a merge la El, viața mea nu pare să anunțe nimic spectaculos. Dar oridecâteori merg la Domnul Isus, sărăcia mea se transformă într-o bogăție spirituală fără egal. Este ceea ce descrie Coehlo într-o scriere a sa -și tare bine reușește aici a o face -: ”trec zile, săptămâni, luni și ani fără să simți nimic nou. Totuși, odată ce se deschide o ușă, o adevărată avalanșă pătrunde prin spațiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poți accepta”. O ușă e deschisă spre ceruri. E Isus Cristos. Azi, e vremea aducerii aminte a întrupării, mâine e vremea comemorării răstignirii și a învierii. Dar toate aceste evenimente, înțelese, acceptate, personalizate, așezate în trăirea noastră curentă, ne aduc desfătări ale duhului inimaginabile. De aceea îmi place mie mult să merg la Domnul Isus: poți să nu ai nimic, iar în clipa următoare, cu El, ai mai mult decât poți accepta. Poți să fii sărac azi, dar cu El, mâine, ești bogatul moștenitor al cerului, cetățean împreună cu sfinții, om din Casa lui Dumnezeu.

Oricine și oricum ai fi, hai cu mine să ne închinăm Domnului Isus! Să mergem spre El așa cum suntem, pe drumurile noastre, dar să ne întoarcem pe drumul spre Casă! Să mergem săraci cu duhul la iesle, să ne întoarcem bogați în Cristos!

Doamne Isuse Cristoase, într-o vreme ca aceasta Te-ai pogorât din înălțime în grajdul ființei mele! Te-ai făcut Tu sărac, ca eu să fiu bogat! Te-ai dezbrăcat Tu de slavă, ca să mă îmbraci pe mine cu haina dreptății! Toate câte mi-au lipsit mie, Tu le-ai împlinit! Sărac vin la Tine, Tu fă-mă bogat în Tine! Rece sunt, mă încălzește Tu, cu focul dragostei Tale! Lipsit sunt de ale Tale, mă umple de Duhul Tău! Și învrednicește-mă pe mine, nevrednicul, împreună cu toți frații mei, spre iesle a mă îndrepta,Ție a mă închina, cu Tine în suflet a pleca și-ntru acceptarea crucii a mă îndrepta! Căci Ție Ți se cuvine toată slava, Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, în veci! Amin!

[1] Persoane care iubesc alte ființe, lucruri sau se iubesc pe ei înșiși mai mult decât Îl iubesc pe Dumnezeu în Sfânta Treime

Alegerea Adventului

2009-12-15T16:20:00.000-08:00

Am avut ocazia, în săptămâna electorală, să merg la casa părinților. Am trăit clipe de odihnă, de relaxare, dar și de tulburare... Știți, partea aceasta din urmă, a frământării lăuntrice, a venit prin televiziune. Părinții mei au încercat să nu rateze nicio știre din cele multe transmise, fiind pentru mine ocazie de îngrijorare, dar și prilejul prin care am realizat cât de mare forță au mass-media și cât de mare e responsabilitatea celor care se află în slujba lor. Poate mi se pare mie, dar a fost deplasată tulburarea creată în acest an de evenimentul alegerilor prezidențiale. Ca niciodată până acum, unele televiziuni se luptau cu alte televiziuni, fără menajamente, unii oameni politici le trimiteau altora deschis, public, invenctive, unii intelectuali se luau la harță cu alți semeni de-ai lor pe seama opțiunilor electorale distincte, unii mai aveau puțin până la a-i brusca fizic pe vecinii lor ce simpatizau cu ”adversarii” politici. Dar ce, merg prea departe, curios lucru a fost să constat că între tată și fiu s-au putut naște disensiuni serioase din aceeași pricină.

Știți, îmi place tare mult o istorioară ce-l are drept protagonist pe un îndrăgit compozitor sibian de imnuri creștine. După ani mulți și reci de închisoare pentru vina de a fi creștin autentic, Nicolae Moldoveanu avea să treacă printr-o altă încercare. Se prezintă bucuros la secția de votare, în vederea alegerilor pentru ”marea adunare națională” și, ajuns acolo, i se refuză dreptul de a vota, pe motiv că nu e cetățean demn al ”republicii populare”. Atunci, pe drumul întoarcerii spre casă, îi vin în minte versurile acestei sfinte cântări, un imn de o inestimabilă și perenă valoare, din care redau câteva versuri:

”Isuse dintre toţi Te-aleg mereu
În orice zi, în orice clipă,
Căci Tu eşti viaţa sufletului meu
Şi harul care mă ridică.

Te-aleg mereu, Te-aleg mereu
Isus Mântuitorul meu,
Te-aleg mereu, Te-aleg mereu.
Isuse-aleg iubirea Ta de jar
Din tot ce-n lume mă îmbie,
Ca să-mi aprind-al inimii altar,
Să ardă acum şi-n veşnicie.

Isuse, din orice Te-aleg mereu,
Zi după zi, Te ştiu mai bine,
Căci Tu eşti viaţa sufletului meu,
Alt bun nu-mi vreau, decât pe Tine”.

Și când te gândești că Adventul acesta trebuia să fie unul al îndreptării privirii noastre spre Cer! Ce neliniște ne-a adus anul acesta, din pricina alegerilor! Câți ne-am înverșunat cu simpatiile noastre electorale, câți am devenit susținători înfocați ai unei părți și opozanți ostentativi ai celeilalte! Câți ne-am pus nădejdea într-un om, indiferent de culoarea lui politică, de promisiunile sau de caracterul lui, uitând de Cel care, Dumnezeu fiind, la capătul Adventului, devine Om, cu adevărat Omul care nu înșală, nu minte, promite și înfăptuiește, dăruiește, mântuiește, mângâie, iubește, iubește, iubește și nu încetează a iubi. Bine spune Sfântul Augustin: ”Duhul nostru este din Dumnezeu și numai în Dumnezeu își poate găsi liniștea și fericirea”. Adevărate și vrednice de crezare sunt cuvintele Arhiepiscopului Nijegorod: ”omule, nu căuta bunătățile satisfăcătoare pe pământ, în această vale a deșertăciunii și pieirii; fericirea ta nu e decât în unicul Dumnezeu!”. Inspirate găsesc vorbele aceastea: ”Nu este nimic așa de mare ca omul cu Dumnezeu și nu este nimic așa de neînsemnat ca omul fără Dumnezeu” (Adrian Jusgschii). Mă tem că, iubiți creștini, ne-am legat prea mult inimile de alegerile prezidențiale și am uitat că suntem în Advent, unde necurmat ni se transmite invitația de a-L alege pe Domnul Isus.

Dincolo de președintele țării, multe alegeri facem noi, în fiecare zi, de când ochii noștri se deschid și trupul nostru se ridică pentru a înfrunta provocările zilei și până la tainicele ceasuri ale nopții, când rămânem singuri cu gândurile și cu visele noastre. Alegând după voia noastră, după plăcerea noastră, după confortul nostru, după îndemnurile lumii, ea însăși în rebeliune față de Calea cea unică dătătoare de pace, sunt șanse mari să ne îndreptăm spre suferință, tristețe, teamă și furtună interioară. Subordonând alegerile noastre alegerii Domnului Isus Cristos, suntem în siguranță. Suntem în siguranță aici și, mai cu seamă, dincolo, unde ne este țara.

Preaiubiților, în lumina alegerii celei mai presus de toate, adică a Domnului Isus, toate celelalte alegeri, mai lesne sau mai greu de înfăptuit, se umplu și ele de lumină. Un Advent în care să faceți din Domnul Isus alegerea primordială a fiecărei zile vă doresc! Pace tuturor!

Advent in tihna

2009-12-12T12:09:00.000-08:00

La magazinul X, iarăși s-au anunțat reduceri. Oamenii sosesc cu câteva ore înainte de noaptea ”de har”. Deși știu că sunt mai mult sau mai puțin înșelați, întrucât scăderile de prețuri vizează produse fie deja ieftine, fie de calitate inferioară, drumul e blocat de mașinile dumnealor, iar parcările din împrejurimi sunt de mult ocupate.

Mai e puțină vreme până la sărbătorile de iarnă. Ofertele de genul acesta vor continua, din ce în ce mai des, mai ofensiv... Pentru noi, românii, Crăciunul încă mai înseamnă ceva. Pentru mulți alți europeni, s-au pierdut toate însușirile creștine ale sărbătorii Nașterii Domnului. Iar pentru unii americani, 25 decembrie e ziua în care se trezesc târziu, pentru că nu mai merg la lucru, iau masa în familie sau întreprind diverse activități familiale. Aici, pe ale noastre meleaguri, încă se mai aud colindători, încă mai miroase a cozonac, încă bradul (natural, artificial) e la loc de cinste în multe cămine. Și totuși, dincolo de datini... O doamnă din Occident, misionară, venită în România în perioada Adventului acum câțiva ani, spunea auditoriului său: ”-În urmă, altfel se celebra Crăciunul la voi”. Cam da. Din an în an, furia activismului pregătitor al Crăciunului, goana după toate cele de trebuință pântecelui, fuga după cadouri, ne îndepărtează cu stoicism și pe noi, românii, de înțelegerea esenței Crăciunului.

Zilele trecute am studiat, ca niciodată până acum, tradițiile iudaice legate de ziua lor de odihnă. Am aflat, de pildă, că ”sabat” vine de la cuvântul ”lisbot”, care îți spune să te oprești, să încetezi practicarea îndeletnicirilor tale, să intrii în odihnă. De Sabat, nu ai voie să faci comerț sau să discuți despre activitățile din timpul săptămânii. După venirea de la sinagogă, femeia casei aprinde câte o lumânare pentru fiecare persoană a căminului respectiv, recunoscându-se prin aceasta că ea, femeia, aduce căldură și lumină familiei. Deasemenea, înainte de masă, bărbatul îi declară în public soției că o iubește, intonând, de față cu copiii, un imn inspirat din cântările lui Solomon. Masa e prilej de servire a bucatelor, dar și mijloc de comunicare interpersonală, modalitate de a se discuta despre Dumnezeu și de a se practica exerciții spirituale. Noi, creștinii de azi, nu mai găsim nici timpul, nici resursele interioare pentru a petrece măcar o duminică din Advent în odihnă.

Un episcop a relatat cândva o istorioară din viața lui care mi-a rămas întipărită în minte. Casa sfinției sale se află peste drum de locuința unei vârstnice evlavioase. În Advent, doamna aceasta obișnuiește să petreacă îndelung în rugăciune, cântare creștină și citire a Bibliei, lângă bradul de Crăciun. Episcopul o privește în fiecare an, de la geamul său, și se bucură în duhul lui că încă mai există oameni ai credinței pentru care Crăciunul înseamnă Cristos.

Scumpi prieteni, suntem în perioada Adventului! S-a produs venirea lui Mesia pe pământ, pentru mântuirea noastră. Ne rămân două așteptări: Isus să intre în inimă și El să revină, întru înnoirea tuturor lucrurilor. Făcându-ne loc în suflet pentru Domnul Isus, toate cele trei Adventuri, cel istoric, cel personal și cel escatologic se vor împleti cu omul nostru lăuntric, scăldându-l în bucuria autentică. O bucurie pe care reducerile din malluri, fortota lumii, substitutele cele multe la centralitatea Domnului Cristos din sărbătorile iernii nu ne-o vor aduce, ci degrabă ne vor ațâța mai cu tărie dorul lăuntric. Există o sfântă veselie pe care oastea din ceruri a trăit-o, magii și păstorii au înțeles-o, Biserica a mărturisit-o necurmat și, mai presus de toate, care rămâne soluția divină la potolirea strigătului nostru tăcut după Dumnezeu.

Draga bătrânică, din povestirea plină de admirație a episcopului, și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua. Ea a înțeles că adevăratele bucate sunt cele pregătite de Dumnezeu Tatăl pentru hrana veșnică a sufletului. Dar cred că cea mai frumoasă lecție pe care ea ne invită să ne-o însușim azi este că Adventul înseamnă, înainte de toate, tihnă în Cristos. Nu preaplin de somn și de lenevire trupească, ci așteptare ce abundă în disponibilitatea de a primi Cuvântul Sfintei Scripturi, cântarea de mărire, rugăciunea cea tot de la Isus învățată și cu a Lui putere înfăptuită. Căci, până la urmă, sărbătorile iernii sunt sărbători care ne invită să primim înainte de a da. Fecioara Maria a primit, Elisabeta a primit, adoratorii sosiți din Câmpia Betleemului și din Răsărit au primit, înainte de a acorda. Au primit vestirea îngerilor și a stelei și au răspuns dăruindu-și viețile lor pe altarul iubirii.

Vor trece zilele din Advent. Va veni și Crăciunul. De noi depinde dacă vom ieși din această perioadă la fel de goi și de lipsiți de Cristos sau ne vom umple de darul prezenței și a lucrării Lui în noi. De noi depinde dacă vom avea odăile îmbelșugate și sufletele bogate în duhul lumii, precum cele alăturate ieslei în noaptea Nașterii, sau ne vom deschide umili și sinceri în fața Domnului Vieții, făcându-I în staulul inimii pline de păcate sălaș de întrupare.
Să fie Adventul acesta o petrecere în tihnă cu Domnul Isus! Să ne fie spre bucurie venirea Lui, în noaptea comemorării Nașterii Sale,, în ora morții noastre, în dimineața Învierii!

Drumul spre normalitate

2009-11-26T13:14:00.000-08:00

”Normalitatea este un echilibru între organism și factorii de mediu”
- Eduard Pamfil

Oridecâteori stau printre tineri, mă confrunt cu întrebări provocatoare, cu înălțimi existențiale în fața cărora sunt purtat, îmbiindu-mă permanent să le explorez împreună cu ei, pentru ei, pentru mine. Așa se face că un concurs de împrejurări m-a adus în punctul de a încerca să-mi explic normalitatea și relația-i cu creștinismul.

Știți, în urmă cu câțiva ani, habar nu aveam ce înseamnă să fii creștin autentic! Cunoșteam doar practicanți a căror viețuire creștină se oprea brusc o dată cu ieșirea lor pe ușa Bisericii. Cândva, cumva, în căutarea mea după altceva decât simple popasuri în spiritual, care nu mă mulțumeau nicicum, am întâlnit, printre oamenii Bisericii, iubitori de Cristos autentici. Și prima constatare care mi-a zguduit pur și simplu lăuntrul a fost aceasta: ”creștinii care chiar trăiesc cu Dumnezeul în care cred sunt oameni care se apropie cel mai tare de normalitate, în sensul absolut al cuvântului”. Citisem pe atunci suficient de multă psihanaliză încât să consider că omul e doar un mănunchi de reacții, de pulsiuni, de dorințe involuntare, inconștiente, acoperite de o aură numită rațiune, intelect, responsabilitate, sens, și că normalul stă tocmai în realitatea inconștientă a firescului și banalului ”animal uman”. Stați puțin, credeam în Dumnezeu, într-un Dumnezeu care Își vede de ale Lui și îmi mai răspunde câte unei rugi de binecuvântare pământească, câteodată. Întâlnirea mea cu oamenii devotați lui Cristos mi-a deschis ochii; și așa, eliberat de cecitatea prejudecăților mele sectar-intelectualiste am început să cred în normal... De atunci încolo, tot vorbesc despre el, ca să se prindă de mine și de toți cei la care țin (în categoria cărora cu drag vă includ pe fiecare dintre dvs.) mulțumitor fiind pentru că, în Providența Lui, Dumnezeu a îngăduit să așeze lângă mine ființe consacrate Lui, puse deoparte pentru slava Sa și mărturia întru normalitate a Bisericii Sale.

Ce este normalul? Câteva definiții ale normalității ne dau dicționarele: ”care este așa cum ar trebui să fie”, ”obișnuit, firesc, natural”. ”sănătos”, ”conform cu o normă”, ”liber de anomalii mentale”, ”liber de boală sau de malformații”, ”media caracteristicilor umane”. Persoane mai înțelepte decât mine au găsit cu privire la normalitate două laturi: una statică, la fel oriunde și oricând, alta dinamică, ce dă individualitatea ființei umane. Deja e prea greu, nu? Haideți să simplificăm puțin lucrurile! Dacă facem un sondaj și întrebăm o paletă largă de indivizi care sunt ingredientele pentru o viață normală, cei chestionați răspund: ”sănătate”, ”oarecare stabilitate financiară”, ”pace”, ”integrare socială”, ”familie”, ”să nu fie nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu bune și rele, ca la mai toți ceilalți”. Și am găsit, în felul acesta, câteva trăsături statice ale normalității. Apoi, sondând mai în profunzime, căutând răspunsuri cu privire la nevoi superioare celor de bază, de genul ”care îți sunt scopurile în viață?„ , „ce înțelegi tu prin frumos?”, ”ce crezi despre viața de dincolo?”, ”care consideri că e sensul suferinței?”, atingem punctele care țin de latura dinamică a normalului. În ceea ce privește dimensiunea dinamică, filosofii vin cu sugestii, unele pertinente și obiective, aș zice. Pentru Socrate, normalul înseamnă a răspunde la întrebarea ”cum trebuie să trăiești pentru a trăi conform binelui”. Pentru Aristotel, normalul este a trăi după ”justa măsură”. Kant spune că ”e normal a trăi după voința bună, căci voința bună își dă sieși legi”. Și lista doar se deschide aici.

Păi nu e creștinismul compatibil cu toate aceste definiții? Ce s-ar putea integra mai mult în toate aceste păreri ale înțelepților lumii despre normalitate decât creștinul cel simplu și smerit, în încercarea lui de a trăi în acord cu lumea văzută, cu cea nevăzută și cu sine? Nu consideră creștinul boala drept o consecință a unei lipse de normalitate în raportarea omului la Dumnezeu? Nu ne oferă Solomon cea mai echilibrată viziune despre bani, în rugăciunea lui de cerere adresată Tatălui: ”-Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăție, dă-mi pâinea care-mi trebuie” (Proverbe 30, 8-9)? Nu ne promite Isus pacea, cea după care atât tânjește ființa noastră interioară: ”Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau vouă!” (Ioan 14, 27)? Și ce preț mai mare pentru integrare socială poate plăti un om decât acela de a-i ierta și de a-i iubi chiar pe ofensatorii săi? Cât despre familie, pentru un creștin unirea dintre un bărbat și o femeie în taina căsătoriei este o preînchipuire a nunții Mirelui Cristos cu Mireasa Biserică. Iar în ceea ce privește latura dinamică a normalului, sensul, scopul, frumosul, binele, problema suferinței și a morții, nu știu dacă poate da altceva decât creștinismul răspunsuri clare, adevărate și pline de speranță. Da, preaiubiților, credința în Domnul Isus oferă o speranță care trece dincolo de perdeaua lumii văzute, dincolo de materie, spațiu, timp și, mai presus de toate, dincolo de moarte, acolo unde știința, filosofia, arta nu au pătruns niciodată!

Veți zice: ”-Bine, bine, nu trebuie să fii creștin ca să crezi în normalitate și să fii normal!” Parțial de acord, dar pentru a defini normalitatea ai nevoie de fundamente reale, fixe, permanente, cu totul libere de schimbările culturale și sociale. Cu alte cuvinte ai nevoie de Absolut. De nu, mâine, normal va deveni să-ți iei revolver, să-ți împuști toți colegii de clasă și de muncă după o doză consistentă din nu știu ce drog (legal, adică -statul îți sugerează că-i- normal să-l consumi). Sau când se va naște un nou Hitler, tu, cel care-ți ghidezi normalitatea după ureche, s-ar putea să devii prea mândru de rasa ta pentru a nu te alătura mișcării de exterminare a celor diferiți de tine. Și să nu-mi spui că ”ai valori, principii”, ”tu ești altfel”! Nici nu ști ce monstru poate ieși din tine, din mine, din noi, din orice om, în condiții potrivite, fără o credință mai presus de fire, ancorată în Adevăr, adică în Domnul Isus.

Creștinii nu sunt supraoameni. Au probleme de orice fel, păcate multe și diverse, înclinații patologice asemeni oricărui om de pe fața pământului. Au însă un drum pe o cale strâmtă, nu ușor de parcurs; o cruce în spate, mai greu sau mai facil acceptată; o destinație fixă și o direcție clară; un Antemergător, drept purtându-Și pașii biruitor într-acolo; un sfârșit de cale și un etern început al Fericirii. Pe cărarea aceasta a lor, cad adesea, se luptă cu lăuntrul, cu lumea, cu vrăjmașii și cu piedicile acestora. Foarte des, n-aș ști să vă spun de ce, se iau la harță și-ntre ei, blocându-și pentru o clipă înaintarea și întârziindu-i pe frații lor. Dar drumul acesta plin de peripeții nu l-ar parcurge decât ei, așa urâți, slăbiți, răniți cum sunt. Alții ar merge poate mai bine o vreme, după care s-ar prăbuși sub povara crucii. Și asta nu pentru că ar fi credincioșii deosebiți, merituoși, ”normali”, ci pentru că au un Păstor care este întruchiparea, fără tăgadă, a Normalității. Raiul, ținta cea din urmă a creștinului, este guvernat de legile normalității. Dar și aici, în drum spre Paradis, creștinul veridic caută echilibrul, armonia, între organismul său, ființa lui, și mediu, de data aceasta incluzând Persoanele Sfintei Treimi, oamenii din jur, domniile, stăpânirile, energiile spirituale, toate cele ale văzutului și nevăzutului. Să luăm seama să nu disprețuim niciodată un creștin, indiferent de cât de ”anormal” ni se pare a fi, până când nu am văzut finalitatea umblării lui pe drumul spre normalitate! Ci, împreună, să ne îmbărbătăm, să ne ștergem de praful drumului și să înaintăm mai cu stăruință pe Cale, neomițând a răspândi discret, în spiritul respectului și al iubirii pentru toți oamenii, mireasma glasului Celui ce ne este Normalul și Mântuitorul vieților noastre!

Minciuna dăunează grav sănătăţii

2009-11-10T02:58:00.001-08:00

"Eu am o colegă mitomană. Nu am înţeles niciodată de ce simte nevoia să mintă, să scornească poveşti, să inventeze fel şi fel de scenarii, să fabuleze. O privesc când mă minte în faţă şi realizez că şi ea crede în ceea ce spune. Şi nu spune doar minciuni sociale, ci minciuni care nu-şi au rostul. Inventează poveşti, pornind de la fapte reale, de dragul de a le inventa. Cred că are o plăcere sadică de a-l induce pe om în eroare. De fapt, devine ea penibilă." "În liceu, aveam o colegă care în fiecare pauză vorbea la mobil. Nouă ni se părea cam dubios: mereu stătea la fereastră şi râdea în hohote la telefon. Într-o zi, pe când vorbea ea, o altă colegă o sună şi... surpriză... îi sună telefonul la ureche. Acum vreun an, m-am întâlnit cu ea şi mi-a povestit cât de bine e la facultate. Facultatea ei e cea mai grea dintre toate, are foarte mult de învăţat, însă e oarecum nemulţumită pentru că nici un profesor nu o lasă să participe la seminarii, toţi ştiind cât de deşteaptă e ea. Majoritatea profesorilor i-a spus că nici nu mai trebuie să vină la facultate, că oricum ştie materia. În liceu, abia trecea clasa."

Am redat mai sus câteva ilustraţii referitoare la minciună, găsite în spaţiul virtual. Dacă mi-ar da voie subiectul, aş spune că cele două povestiri sunt cazuri inofensive, comparativ cu tragediile lumii noastre, produse de minciună. Să ne gândim doar la adolescenţii care îşi mint părinţii că sunt la colegii faimoase, iar cu sumele obţinute în urma neadevărului îşi cumpără droguri. Apoi, să-i luăm în calcul pe binevoitorii care se angajează să se îngrijească de bătrâni, punându-i să semneze acte care-i lasă în stradă. Să nu-i uităm pe cei care se căsătoresc şi descoperă cu uimire că prietenii calzi de ieri au fost doar actori desăvârşiţi, astăzi încheindu-şi rolul. Ca să nu mai vorbesc de liderii proeminenţi religioşi, psihopaţi, care propovăduiesc un Rai al desfătărilor carnale pentru toţi cei care se îmbracă în muniţie, curmând vieţile altora, împreună cu ale lor.

De ce minte omul? Se pare că minciuna premeditată îl face să se simtă sigur pe el însuşi şi mulţumit cu propria persoană. Abilităţile sale nu îi conferă acea forţă care să-l ducă pe culmile afirmării. În urma celor povestite de el, ascultătorii îl consideră eroul care ar dori să fie chiar el, în viaţa de zi cu zi. Într-o primă fază, mitomanul este conştient de minciunile sale, după care nu mai face distincţia între adevăr şi minciună. În această a doua etapă, cel care minte are "fracturată" o bună parte din funcţionarea lui social-umană: rudele se retrag, prietenii se îndepărtează, el rămâne singur cu minciunile lui. Sfântul Augustin grupează minciunile în opt categorii, în ordinea descrescătoare a severităţii lor: minciuni din texte religioase, minciuni care rănesc pe toţi şi nu servesc nimănui, minciuni care rănesc pe toţi şi servesc cuiva, minciuni spuse pentru plăcerea de a minţi, minciuni spuse pentru "a mulţumi pe alţii într-o manieră elegantă", minciuni care nu rănesc pe nimeni şi servesc cuiva, minciuni care nu rănesc pe nimeni şi salvează viaţa cuiva, minciuni care nu rănesc pe nimeni şi salvează "puritatea" cuiva. Nu la ultimele categorii vreau să mă refer, ci la primele, cu care noi avem cel mai mult de furcă.

Cum vede Dumnezeu minciuna? Faptele Apostolilor ne prezintă o relatare cutremurătoare. Anania şi Safira, doi dintre primii creştini, vrând să arate cât de dăruiţi sunt ei lucrării Domnului, au vândut un ogor, au oprit o parte din banii primiţi, au adus cealaltă parte apostolilor, minţind slujitorii lui Dumnezeu cu privire la suma obţinută. Sfântul Petru, plin de Duhul Sfânt, a cunoscut neadevărul lor, i-a mustrat, ei s-au umplut de frică şi au murit pe loc (Fapte 4,32-5,12). Nimeni nu i-a obligat să acorde ajutor financiar comunităţii ecleziale. Ei s-au oferit, iar minciuna lor a avut un scop clar: acela de a fi bine văzuţi de Biserică.

Cândva, Pilat din Pont I-a pus Mântuitorului o întrebare: "Ce este adevărul?" Isus a tăcut. Pilat nici nu a mai aşteptat răspunsul, el însuşi necrezând în adevăr. "Fiecare are adevărul lui", "adevărul e relativ", "adevărul e o convenţie socială" - iată maxime pe care le-a crezut Pilat şi le cred oamenii astăzi, deopotrivă. Întrebarea era pusă greşit. "Cine este adevărul?", ar fi trebuit el să întrebe. Căci noutatea învăţăturii lui Cristos este aceea că Adevărul este o Persoană, Adevărul este chiar El, El, "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Pe când minciuna întâi trece prin minte, apoi se aşează în ea, întâi îţi deschide calea spre inima oamenilor, după care o închide iremediabil, întâi farmecă, apoi dezgustă, aparent şi efemer te scapă din necaz, după care te aruncă într-unul mai mare, adevărul te face liber. Liber faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, liber chiar faţă de tine, căci, până la urmă, de multe se poate feri un om, de Cristos şi de conştiinţa lui niciodată.

Preaiubiţilor, haideţi să spunem aproapelui nostru adevărul! Să avem curajul să ne arătăm oamenilor aşa cum suntem, liberi de teama că nu ne-ar mai putea iubi! De altfel, ceea ce admiră cei pe care-i minţim, hiperbolizându-ne calităţile, nu este persoana noastră, ci o alta, şi oricare dintre noi vrea să fim apreciat pentru cine şi ceea ce este. De asemenea, haideţi să renunţăm la a face promisiuni fără acoperire celor care depind şi cred în noi! Să nu rănim prin minciună! Să nu ne transformăm lăuntrul în groapa de gunoi a mitomaniei noastre! Să nu ne distrugem sănătatea mentală şi spirituală practicând minciuna şi făcând din ea un mod de viaţă! Domnul Isus este Adevăr. Noi, care vrem să fim în El, trebuie să trăim şi noi cum a trăit Isus. "Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, idolatrii şi oricine iubeşte şi practică minciuna" (Apocalips 22, 15). În Fericirea Paradisului sunt toţi cei ce au iubit şi au trăit Adevărul. Înclinaţi suntem spre minciună, prin natura noastră căzută, dar, crezându-L şi primindu-L pe Domnul Cristos, cursul vieţii noastre interioare se va schimba dinspre lanţurile minciunii spre slobozenia adevărului!

"Cristos e Adevăru-ntreg
Şi Lui câţi se-nchină
Lumină veşnică aleg
Şi-n veci vor fi-n lumină"

"Cristos e adevărul" - Maria Bojor

Cristos e mai mare decât Sabatul

2009-11-10T02:47:00.000-08:00

Adevărata odihnă

2009-10-23T09:17:00.000-07:00

"Oh, de aş avea aripi ca un porumbel, aş zbura şi m-aş odihni!"
Psalmul 54(55), 6b

Nu ştiu alţii cum sunt, dar una dintre pasiunile mele este somnul. Pe cât îmi place somnul, pe atât sunt de sensibil la capitolul acesta: mă trezeşte orice zgomot, mă împiedică să adorm orice grijă insignifiantă. În ultimele zile, s-au adunat mai multe probleme mărunte, cel mai greu fiind percepută trecerea în nefiinţă a laptopului meu şi nevoia achiziţionării altuia, insomnia făcându-şi bucuroasă culcuş, timp de câteva seri. Fiţi veseli cei care puteţi dormi în orice vreme! Noi, ceilalţi, cunoaştem ce înseamnă să mori de oboseală şi, totuşi, să nu te ia somnul! Un mic sfat pentru insomniaci: nu vă propuneţi să dormiţi cu orice chip! Pentru odihnă, e nevoie de relaxarea minţii, teama de "a nu dormi şi-n noaptea asta" garantând insuccesul. Când nu vă puteţi odihni, uitaţi de somn! Umpleţi-vă timpul cu lucruri frumoase şi de folos sufletelor dumneavoastră!

Tot cugetând la chestiunea aceasta a odihnei, am dat peste spusele Scripturii, cu referire la fericita stare a celor mântuiţi, în lumea de dincolo: "Şi cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună, ca s-o lumineze, pentru că a luminat-o gloria lui Dumnezeu şi lumina ei este Mielul... Şi porţile ei nicidecum nu vor fi închise ziua, pentru că noapte nu va fi acolo" (Apocalips 21, 23;25). În Paradis, somn nu va mai fi, nici nevoie de el, nici neputinţă de a-l obţine. Odihna sfinţilor este Cristos şi, vai, cât de dulce trebuie să fie preaplinul părtăşiei veşnice cu El!

Pe paginile Genezei (Facerea 8), stă scrisă o istorisire a cărei tâlcuire ne va fi necesară pentru a înţelege subiectul propus. Din cauza păcatului, oamenii se stricaseră iremediabil, iar Dumnezeu hotărâse că era ceasul pentru dezlănţuirea sfintei Sale judecăţi. Un potop avea să acopere tot pământul, iar toate vieţuitoarele urmau să fie distruse. În marea-I îndurare, Dumnezeu hotărâse însă şi o cale de salvare pentru cei care, la ultima chemare, se vor îndrepta, şi pentru câte o pereche din animalele pământului: corabia lui Noe. Şi a venit potopul. Cei salvaţi se aflau în corabie. După multe zile, Noe a deschis fereastra corabiei, lăsând un porumbel să cerceteze dacă apele de pe faţa pământului au scăzut. Dar porumbelul n-a găsit loc de odihnă pentru piciorul său şi s-a întors. După alte şapte zile, porumbelul a zburat din nou şi iarăşi a revenit în corabie, purtând în cioc o frunză ruptă de măslin. Apele scăzuseră. După alte şapte zile, porumbelul nu a mai venit înapoi. Frumos spune un exeget: "Porumbelul nu a găsit nici un loc pe care să-şi aşeze picioarele în lumea aflată sub judecată divină. El n-a putut locui decât în noua creaţie". La fel s-a întâmplat şi atunci când Spiritul Sfânt a luat chip de porumbel, cu prilejul botezului Domnului Isus. Venit din înaltul cerului, Porumbelul nu Şi-a găsit odihna decât coborând peste Domnul Cristos (Marcu 1, 10).

Multe fac oamenii pentru odihna lor. Unii muncesc o viaţă în ideea că se vor odihni împliniţi la bătrâneţe şi adesea nu mai apucă timpul senectuţii. Alţii sunt în stare să ia medicamente care le pun în pericol viaţa pentru o noapte de somn. Şi, orice formă ar îmbrăca odihna aceasta, fie că e vorba de un concediu la mare sau la munte, de petrecerea unor clipe frumoase cu cei dragi, de sărbătorile de iarnă - care iute vin peste noi -, de pensionare, fie că este vorba despre aspectul particular al odihnei - somnul nostru cel de toate nopţile -, repausul acesta este efemer şi prea lesne supraestimat. Adevăratul Sabat e, pentru dumneavoastră şi pentru mine, doar Domnul Isus. Arvuna odihnei celei adevărate o avem din clipa în care păşim într-o relaţie personală cu El, când ne oprim zborul nostru spre ţinte false şi ne odihnim pe umerii Lui, pe braţele Sala sfinte. Plinătatea veritabilei odihne ne este păstrată în Cetatea de Sus, unde chiar Domnul S-a dus ca să ne pregătească un loc, după ce ne-a deschis cerurile, ne-a lăsat să auzim declaraţia de înfiere a Tatălui, ne-a înmânat invitaţia la Fericire.

Mult mi-aş dori, scumpi prieteni, să ajungem a ne odihni de toate lucrările noastre, de noi înşine, de zborul nostru obosit spre nicăieri. Isus ne cheamă iarăşi: "Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni!" (Matei 11, 28). Când Porumbelul Duhului Sfânt se va odihni bucuros peste noi, noi ne vom odihni bucuroşi în Cristos. De aceea, să ne rugăm şi noi: Doamne Isuse Cristoase, Fiule al lui Dumnezeu, odihnă a duhului meu, cunoscător al rărunchilor mei, păzitor al inimii mele, iubitor al ticălosului şi nevrednicului meu suflet, aşterne mântuirea Ta peste mine şi cu aripile sfinţirii în Tine îmi îndreaptă zborul spre adevărata odihnă! Căci Tu eşti Dumnezeul meu şi Ţie mă închin, deopotrivă slăvindu-L pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, în unire cu care vieţuieşti şi domneşti în toţi vecii vecilor.

Cristos, odihna noastra - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Blog

Visul intoarcerii in timp

2009-10-20T00:20:00.001-07:00

"Paşii omului sunt de la Domnul; şi cum poate un om
să-şi înţeleagă propria cale?" (Proverbe 20, 24)

Într-o dimineaţă, m-am trezit tare afectat. Visasem că mi se dădea şansa să mă întorc în timp. Îmi revenea sarcina să aleg dacă să o fac sau nu şi, în cazul în care răspunsul ar fi fost afirmativ, trebuia să decid asupra momentului din viaţă la care doresc să revin, pentru a reîncepe să trăiesc de acolo. Nu a fost un vis obişnuit, ci unul care scotea din străfundurile minţii gânduri înăbuşite, dorinţe fără îndrăzneală, scopuri neatinse. Dar, dincolo de implicaţiile psihologice şi spirituale, a fost, pentru mine, o lecţie.

Ştiţi, visul e unul dintre misterele vieţii. Sunt multe teorii ştiinţifice despre somn, însă toate rămân ipoteze lesne contestabile. Informaţii înmagazinate în timpul de veghe circulă trunchiat printre neuroni pe jumătate adormiţi? Se poate, dar nu-i de ajuns. Suflet desprins de trup, călătorind prin lumi spirituale, întâlnindu-se cu alte suflete pereche? Prea de tot. Înţeleptul Solomon spune că visele se nasc din mulţimea grijilor (Eclesiastul 5, 3a). Apoi, câteva personaje biblice au vise prin care primesc descoperiri deosebite din partea lui Dumnezeu. Sfinţii au momente de inspiraţie similare. Nu vă încurajez însă să vă aventuraţi pe o pantă eretică a ghidării pe timp de zi după visele de noapte. O hiperreflecţie asupra viselor e un act împotriva credinţei. Un grup de preoţi şi de pastori americani, într-o întâlnire în care au dezbătut problema visului profetic, au povestit, pe rând, experienţele lor cu privire la visele proprii. Mulţi au spus că, deşi au primit, în somn, înştiinţări cu privire la vieţile lor, niciuna dintre avertismente nu şi-a găsit împlinirea. Unul singur a relatat un vis de altă natură: după ce şi-a pus internet, a visat că demonii îi spuneau: "până acum n-am reuşit să te învingem, acum te putem înfrânge la tine acasă". Oridecâteori era ispitit să acceseze siteuri pornografice, îşi amintea visul pe care l-a avut şi se dădea înapoi. Dumnezeu poate să lucreze şi prin vise, dar El ne cere mare grijă în interpretarea lor.

E un deziderat uman să învingi spaţiul şi timpul, mai ales când ajungi la o anumită vârstă şi prevezi că nemiloasa moarte bate la uşă. Sau atunci când îţi dai seama că felul în care ţi-ai trăit viaţa e rezultatul firesc al unor alegeri neînţelepte. Când îţi moare o persoană dragă şi ştii că va trebui să trăieşti de acum acolo doar cu amintirea ei. Câţi nu ne-am dori să mai fim copii, dar cu mintea de acum, ca să beneficiem atât de protecţia părinţilor, cât şi de ştiinţa greşelilor individuale? La vârsta deciziilor mari, am şti ce să facem. Am hotărî să locuim într-un alt oraş. Nu ne-am căsători cu aceeaşi persoană; poate am rămâne celibatari o viaţă întreagă. Ne-am orienta spre o slujbă în alt domeniu. Nu ne-am împrieteni niciodată cu X sau cu Y. Am ocoli ispitirea, durerea şi înfrângerea. Dacă un astfel de vis ar fi devenit realitate, nu aş fi dat curs invitaţiei de a mă întoarce în timp. S-ar fi schimbat circumstanţele, dar eu aş fi ales la fel de rău sau de bine, potrivit naturii mele. Pentru că problema principală a mea nu sunt obstacolele existenţiale, ci răspunsurile greşite la întrebările pe care viaţa mi le aşterne în drum. E cu putinţă totuşi, pentru mine şi pentru dvs., a ne întoarce în timp. La un singur episod din trecut. Iată tabloul: un Om agonizând, în miez de noapte, singur, în vreme ce prietenii Săi dorm nepăsători; o mulţime apropiindu-se; unul care-L vinde cu un sărut; sentinţe de moarte pentru El, Domnul Vieţii; biciuire, coroană de spini, piroane, crucificare; moarte. De vei avea curajul să te întorci acolo, te vei descoperi în chip tainic ţesut în El. Şi aici, la Golgota, deşi viaţa se scurge, eternitatea te aşteaptă. Consecinţele alegerilor nechibzuite devin prilej de binecuvântare. Inocenţa copilăriei convieţuieşte cu înţelepciunea. Orice decizie importantă e luată uşor. Relaţiile cu semenii sunt în adevăr şi în iubire. Iar slujba e o veşnică, fericită şi neobosită jertfă. Să ne întoarcem la Isus cel Răstignit! De la cruce încolo, nimic nu va mai fi decât spre bucurie, şi încă veşnică bucurie.

Portretul slujitorului de Sus

2009-09-24T13:06:00.000-07:00

Isus infaptuise cateva minuni, atat vizand trupul, dar, mai ales, mintea robita a oamenilor aflati in necunostinta de El. Pe unde mergea, starnea reactii antagonice: inimile sincere Il priveau drept un mare Om al lui Dumnezeu, fatarnicii lideri religiosi ai vremii vedeau in El pretendentul de temut la admiratia colectiva a poporului. Doar in inimile rudelor Sale se dadeau lupte cumplite. Ele insele ii cunosteau de aproape pe Isus, pe Iosif si pe Maria. Stiau despre nasterea supranaturala a Domnului, din fecioara; despre profetia lui Simeon; despre "ratacirea in Templu" a Copilului Isus, cautat cu disperare de parinti, in vreme ce El explica Scripturile ca un mare rabin; despre caracterul Sau in care nu se zarea nici urma de pacat; despre cerurile deschise la botezul Sau si prima marturisire a Sfintei Treimi, facuta de Dumnezeu Tatal si de Duhul Sfant, in chip de porumbel; despre minunile Sale, s.a. Dar totusi, in multe, Isus parea un simplu om. Un om care avea nevoie de hrana, de somn, de parinti, de prieteni. Insa ceea ce ii soca pe apropiatii Domnului era infinita Lui modestie. Se apropia sarbatoarea Corturilor, praznic evreiesc important. Era un moment propice pentru ca Isus, daca era cu adevarat ceea ce pretindea a fi, sa mearga in Iudeea si sa-Si faca publica identitatea. "Arata-Te pe Tine Insuti lumii!" (Ioan 7, 4b), L-au indemnat rudele Sale, chiar ele necrezand in El. Si a continuat aceasta necredinta pana dincolo de martiriu. Nici la ceas de rastignire acestia nu erau langa cruce, solidari, cum s-ar fi cuvenit, cu durerea lui Isus si a Mariei. Maica, singura acum, nu le e incredintata lor, ci ucenicului iubirii, care a luat-o din acea zi la el acasa si a tratat-o ca pe propria lui mama. Cristos nu a venit insa in lume pentru a cauta inchinarea lumii, ci pentru a-L face de cunoscut pe Tatal, Prima Persoana a Sfintei Treimi. Aceasta este ceea ce n-au inteles rudele Sale. In ecuatia sublima a Sfintei Treimi, fiecare Persoana o marturiseste pe cealalta. Tatal declara solemn ca Isus este Fiul Cel Preaiubit, in care Isi gaseste toata placerea. Fiul Il arata mereu omului pe Tatal. Iar dupa proslavirea Fiului, dupa inaltarea Sa si pogorarea Duhului Sfant, Spiritul lui Dumnezeu vorbeste mereu si mereu despre Fiul, in afara si, mai ales, inauntrul fiintei nascute din El. Vor invata aceasta lectie rudele Domnului, in ora Rusaliilor lor individuale.

Si pe noi, astazi, rudele spirituale ale Domnului, ne pandesc aceleasi greseli, in raportarea noastra la Dumnezeu, cum s-a intamplat in vechime. Citeam, cu cateva seri in urma, capitolul 8 din Evanghelia dupa Ioan. Am dat peste versetul 23, in care e relatat cum Isus le spune liderilor religiosi ai vremii: "Voi sunteti de jos, Eu sunt de Sus". M-a cercetat cuvantul acesta... Si m-am regasit in spusele Domnului Cristos. In categoria de jos. Am identificat in viata mea si in cele ale cunoscutilor mei cateva erori fundamentale in slujirea lui Dumnezeu si, cum s-ar putea sa va regasiti si dvs. pe aici, bucuros vreau sa meditam impreuna la ele. Din capul locului, va incurajez sa credeti in chemarea si responsabilitatea ce va sunt incredintate de Insusi Cristos in slujirea Lui, indiferent daca sunteti sau nu pastor de suflete.

Slujitorul "de jos" se glorifica pe sine, cel de jos; slujitorul "de Sus" Il glorifica pe Cel de Sus. "Cine vorbeste de la sine insusi cauta gloria lui insusi; dar Cine cauta gloria Celui care L-a trimis, Acela este adevarat si in El nu este nedreptate" (Ioan 7, 18). Un compozitor crestin obisnuia sa spuna: "Sa avem grija sa nu ne folosim noi de Numele lui Isus, ci sa-L lasam pe El sa se foloseasca de numele nostru". Mandria este cea mai mare amenintare pe care o are de infruntat slujitorul devotat al lui Dumnezeu. Nici nu ne dam seama cum dreptatea lui Cristos in noi devine, in mintea noastra, dreptatea noastra, cum sfintenia Lui in noi devine virtutea noastra. Atunci cand pierdem din vedere ca nu suntem nimic si ca singura noastra valoare e prezenta Lui in noi, iar aceasta nu ni se datoreaza noua, ci e meritul Lui exclusiv, alunecam pe panta mandriei. Si de suntem incercati peste masura, de suntem in incurcaturi neimaginabile, de strigam la Dumnezeu de mult timp si nu primim raspuns, de am devenit prea aroganti, prea carcotasi, prea critici la adresa celorlalti, problema este ca e prea mult "suntem" in noi. Suntem prea mult. Si cand suntem, Cel ce Este cu adevarat nu mai incape. Am avut ocazia sa intalnesc de curand un om care se credea devotat lui Dumnezeu. El mi-a povestit cum sotia preotului bisericii din care facea parte l-a certat intr-o zi pentru ca el crede ca e mantuit si ca nu se poate ca a lui convertire sa nu-l duca in cer. Concluzia lui a fost: "vezi: daca nu esti curat, nu ai indrazneala sa crezi in mantuirea ta". El se credea curat, prima greseala. El o credea pe femeie murdara de pacat, mult mai jos decat era el, a doua greseala. Dar, cu mici nuante distincte, la fel facem si noi. Oridecateori ii vedem pe altii mai pacatosi decat noi, oridecateori gasim motive de justificare a propriei rebeliuni, oridecateori nu mai vedem in noi nici un ungher intunecat care sa ne faca sa spunem ca am pacatuit mai rau decat dobitoacele, nu suntem mai neprihaniti, ci mai miopi spiritual. In realitate, incepem sa fim abia cand invatam sa nu mai fim.

Slujitorul "de jos" coboara invataturile lui Dumnezeu la nivelul lui, slujitorul "de Sus" se inalta el la statura adevarurilor sfinte. "...va fi un timp cand nu vor suporta invatatura sanatoasa, ci, dorind sa-si desfateze urechile, isi vor strange o multime de invatatori dupa poftele lor; si isi vor intoarce urechea de la adevar si se vor abate spre basme" (2 Timotei 4, 3- 4). Daca astazi implinim doar ce dorim din ce ne este descoperit si nici macar nu ne dam seama ca e gresit ceea ce facem, am coborat prea mult Adevarul. Intr-o asa masura l-am coborat, incat, in loc sa ne elibereze, ceea ce traim din el ne face de doua ori robi: robi ai firii noastre neimblanzite si robi ai cunostintei perceptelor divine, a caror neimplinire ne creste doar simtamantul vinovatiei, nu pe cel al libertatii launtrice. Prima treapta e sa traim noi insine Adevarul trunchiat. A doua este sa ii convertim si pe altii, care cauta in noi calauzire spirituala, la felul nostru de a gandi. A treia este sa-i ranim, expunem, discreditam pe cei care Il cauta inca, sincer, pe Isus: "Pazitorii care cutreiera cetatea m-au gasit, m-au batut, m-au ranit; pazitorii zidurilor mi-au luat valul" (CC 5, 7). Atunci cand, cu onestitate, acceptam Adevarul in plinatatea lui, avem pace, suntem noi insine corect calauziti inspre cer, suntem candele in noapte pentru toti pelerinii spre Cetatea Cereasca.

Slujitorul "de Sus" Il glorifica pe Cel de Sus si se inalta el insusi la altitudinea lucrurilor de Sus. Si chiar facand acestea, isi aduce aminte de urmatoarea pilda. Un calugar avea o barba, de care era tare mandru. In fiecare zi, isi privea barba, incantat fiind mai mult si mai mult de a ei frumusete.. Intr-o zi, dandu-si seama ca propria barba a devenit un idol, se hotaraste sa si-o taie. Tristetea de pe moment e inlocuita treptat cu o noua bucurie: "nu mai am barba. Am taiat barba pe care o aveam, atat de mult Il iubesc pe Dumnezeu!" Din nou, mandria isi face loc, sub o alta forma.

Sa cutezam, asadar, a inainta spre cele de Sus, deplin constienti fiind, insa, ca intre noi, cei de jos, si Dumnezeu, Cel de Sus, e cale de o cruce, cale pe care numai Cristos, suparatorul de modest Cristos, a putut-o parcurge!

Sagetile arzatoare ale propriilor ganduri

2009-09-17T04:37:00.000-07:00

"- Ce inseamna tacerea? Tacerea inseamna sa stai singur
si sa te feresti de sagetile arzatoare ale propriilor ganduri"
Pateric

Un afacerist american de succes, creatorul multor materiale de dezvoltare personala, povesteste cum, intr-o zi ce se anunta obisnuita, e martorul unei scene deosebite, la receptia unui hotel. Un barbat cunoscut in State face o rezervare pentru o anumita camera de hotel. E ziua prezentarii sale pentru a-si lua in primire camera, iar hotelierul este intampinat cu o alta cerere: "- Nu mai vreau camera X, acum vreau camera Y!" Zambind, functionarul ii raspunde: "- Imi cer scuze, dar nu va pot oferi decat camera rezervata de dvs.". "- Cum", izbucneste domnul important, "nu stiti cine sunt eu?" "Ba da, insa chiar nu va pot da o alta camera". Dupa o serie de invective la adresa receptionerului, grandomanul nostru pleaca, fara sa-si mai ia vreo camera. Afaceristul, care a urmarit toata scena, incepe sa isi faca griji cu privire la felul in care va fi servit de functionar, dupa ce acesta din urma a fost enervat la culme de clientul anterior. Se apropie cu sfiala de ghiseu si... surpriza: zambetul e tot pe fata celui mai devreme ofensat, servirea sa e impecabila, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Afaceristul nu rabda si-l intreaba: "- Cum reusiti sa ramaneti asa de calm?". "- Foarte simplu. Stiind ca domnul de dinainte nu are nimic cu mine. Reactiile dumnealui arata ca are o problema cu stima de sine, sau poate tocmai s-a certat cu sotia, cine stie? Poate ca e deprimat si boala il face irascibil. Eu nu am fost decat un pretext pentru a se descarca, nicidecum cauza". Ce mod pozitiv de a gandi, nu?

Ganduri, ganduri, ganduri. Ne asalteaza mintea fara incetare. Nasc emotii, intretin sentimente, pasiuni sau vicii. Raman ascunse celorlalti sau se materializeaza in actiuni care ne inalta sau ne doboara, ii binecuvanteaza sau ii blestema pe cei de langa noi, Il slavesc sau Il hulesc pe Dumnezeu.

Un preot isi amintea cum, pe vremea cand era tanar ostas, cea mai grea zi a fost cea in care a fost nevoit sa stea de straja, vreme indelungata, singur, in picioare, cu pusca la sold. Nu ostenitoarea stare de veghe, nici teama, nici postura incomoda nu l-au deranjat. Ci gandurile care-i treceau prin minte. "Imi aminteam toate pacatele pe care le-am facut, din copilarie pana in prezent. Ba chiar imi treceau prin minte si greseli pe care nu le-am comis eu, dar care, parca, deveneau acum ale mele", relateaza fostul soldat. Acelasi lucru il confirma crestinii care au suferit detentia si sfintii, inainte si dupa experientele mistice: cea mai mare batalie o ai de dus cu propriile ganduri.

Traim insa vremuri de paranoia, de suspiciozitate, de interpretativitate, de neincredere in semen. E de ajuns ca cineva sa ne evite intr-o zi sau sa ni se adreseze pe un ton mai taios si imediat ne incarcam armele gandirii cu toate gloantele criminale ale ideilor distructive. Si culmea, cele mai urate ganduri lovesc in persoanele pe care ar trebui sa le apreciem cel mai tare. Cineva spunea despre sotia sa ca, oridecateori el greseste, ea devine "istorica": ii aduce aminte de toate erorile din trecut. Nu la fel ar sta treaba daca ea ar implini o inteleapta spusa a parintilor Bisericii: "casatoria nu este o dictatura a unuia impotriva celuilalt, ci este impreuna rastignire pe cruce". Iar de pe cruce, nu poti striga impotriva gresitului tau. Poti doar sa rostesti cuvintele mantuirii: "- Tata, iarta..."

Stiti, dincolo de acestea, sunt unele personalitati bolnave care gandesc rau despre tine atunci cand le faci cel mai mare bine. Parca pandesc greseala ta, pentru a te sanctiona, iar atunci cand nu exista eroare in a ta raportare la ei, inventeaza ei ceva, pe loc.

In toate aceste cazuri, cand ale noastre ganduri negre cu privire la altii sunt justificabile sau cand nu sunt, care ar fi atitudinea corecta? Intai de toate, ca si crestini, pozitia noastra ar trebui sa fie cea de deasupra tuturor gandurilor celorlalti: pe cele de marire, sa nu le asezam in vatra mandriei, celor de ocara sa nu le permitem a ne spulbera pacea. Apoi, nu putem avea controlul gandurilor celorlalti, dar putem fi atenti la ale noastre. Max Lucado scria: "Traiesti intr-o lume de piatra, dar nu trebuie sa traiesti cu o inima impietrita". Daca reactionam gandind despre cei pe care ii consideram vrajmasi cum gandesc ei despre noi, nu suntem cu nimic deasupra lor, nici uman, nici spiritual. Noi suntem datori chiar sa ne rugam pentru cei care ne gresesc, ca ei sa fie schimbati si mantuiti in ceasul pasirii lor in vesnicie. Trebuie sa ne rugam pentru intoarcerea lor la Cristos nu de dragul linistii noastre, ci de dragul iubirii Domnului nostru care cu atat tanjeste sa se imparta lor, cu cat a lor nevoie de dragoste e mai adanca in ei.

In toate situatiile insa in care suntem pe cale de a fi distrusi de gandurile noastre, indiferent de ce natura sunt ele, ni se propune o solutie de izbavire: aceea de a cultiva in noi gandul lui Cristos. Calea sigura spre gandul lui Isus e renuntarea la o arma nociva pentru a ne inarma cu una salvatoare: sa aruncam sagetile arzatoare ale propriilor ganduri si sa luam cu noi sabia Cuvantului lui Dumnezeu. Biblia are aceasta putere: cand o citim, in spiritul credintei, gandurile sinelui pervertit se sting, iar cele curate ale duhului se aprind in noi. Ne spune aceasta sfantul autor al Epistolei catre Evrei: "Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, patrunzand pana la despartirea sufletului si a spiritului, a incheieturilor si a maduvei, si in stare sa judece gandurile si intentiile inimii..." (Evrei 4, 12).

Sa lasam tacerea si pacea duhului nostru sa invinga zgomotul propriilor ganduri! Prin Cristos, Domnul nostru!

Doamne Isuse, cuget neintinat, gand neinfrant, Tu ne cunosti pornirile inimii si pana si cele mai ascunse ganduri se infatiseaza deslusit stiintei Tale. Tu, Dumnezeu fara pata, Om ispitit in toate asemeni noua, sfant, dar bland, drept, dar ingaduitor, Preot Maret si Miel Smerit, acoperit de slava, dar purtand in Trup ranile noastre, Tu, singura noastra speranta la mantuire, ai toata puterea si dorinta sa ne ierti si sa ne innoiesti. Asaza, Doamne, gandul Tau in noi, ca sa stim a trai frumos, a ne pazi pe noi insine de uneltirile mintii noastre, a-i ocroti pe ceilalti si, prin toate, a Te glorifica pe Tine, Cel ce locuiesti in fericire, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in toti vecii vecilor!

Cântarea Cântărilor - imnul iubirii Domnului Isus pentru tine

2009-08-16T13:48:00.000-07:00

Cantarea Cantarilor predica - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse

“Cântarea Cântărilor este atât de sfântă încât întreaga lume nu merită ziua în care Cântarea a fost dată Israelului” Rabinul Aqiba

Cineva îmi spunea, oridecâteori făceam referire la această scriere, că nu crede nici o iotă din interpretarea simbolistă a acestei sfinte cărţi. „-Cum poţi spune că imnul acesta face referire la Isus şi la Biserică? Nu vezi toate elementele de senzualitate pe care ea le cuprinde?” Ba da, le văd, dar nu înţeleg două lucruri din acest mod de gândire. Întâi, nu pot pricepe de ce sexualitatea e separată de spiritualitate, chiar considerată impotriva lui Cristos, câtă vreme descrierea acestei pure iubiri din Shir HaShirim e o icoană, în chip pământesc, a unirii mistice dintre Mirele Isus şi Mireasa Biserică. „Solemnitatea solemnităţilor”, cum i s-a mai spus acestei cărţi, este chiar o invitaţie la acea sexualitate care devine act de închinare înaintea Domnului, prefigurând intimitatea relaţiei dintre Domnul şi Biserică, la vremea împlinirii celor viitoare. Apoi, de ce n-ar folosi Dumnezeu un limbaj binecunoscut nouă, „limbajul slăbiciunii noastre” (Sf. Grigorie de Nissa) pentru a ne dezvălui puterea Cuvântului Său? “Pentru a aprinde inimile noastre de iubirea Sa sacră”, afirmă sfântul Grigore cel Mare, “El merge până acolo încât foloseşte limbajul iubirii noastre, şi, aplecându-Se astfel în cuvinte, înalţă înţelegerea noastră; într-adevăr, prin limbajul acestei iubiri învăţăm cât de puternic trebuie să ardem de iubirea divină. Dacă Dumnezeu nu ar fi îndrăznit să vorbească în cel mai uman şi arzător limbaj al iubirii, am fi avut noi îndrăzneala să credem pasiunea care există în Inima Sa pentru noi?”

Povestea s-ar putea rezuma în câteva idei: Solomon are o vie pe care o încredinţează unei familii de arendaşi, compuse din mamă, doi fii şi două fete (Sulamita şi sora ei mai mică). Sulamita este un fel de cenuşăreasă a familiei, cei doi fraţi o dispreţuiesc. Într-o zi, Solomon vizitează via, deghizat în păstor. El o cucereşte pe Sulamită, îi face promisiunea că va reveni şi o va lua în căsătorie. Adesea, ea îl visează noaptea, având impresia că e lângă ea. În cele din urmă, Solomon revine, o face mireasa lui, o ia la el, în splendoarea regală.

Naturaliştii văd în această operă doar „erosul care vibrează fără vreo altă cauză decât cea naturală”. Interpretând literal, ajungi la aceeaşi concluzie cu cea trasă de Emile Osty: „cântarea cântărilor celebrează iubirea, iubirea umană şi doar iubirea umană”. Cunoscând contextul scrierii cărţii, analizând cuvintele ei în corelaţie cu alte cărţi ale Sfintei Scripturi, mergi pe urmele sfinţilor, urci muntele înţelegerii inimii lui Dumnezeu, te întăreşti în credinţă, părăseşti profanul şi pătrunzi mai adânc misterul dragostei pe care Cel Preaînalt ţi-o poartă.

Să îndrăznim să descifrăm împreună câteva din cuvintele pe care Dumnezeu le trimite Bisericii pentru ca Biserica să ni le transmită nouă, preaiubiţii Fiului Său!
Mă opresc asupra unei prime lecţii pe care Domnul vrea să ne-o împărtăşească aici: „-Dăruieşte-Mi-te şi te voi face cu adevărat frumos (frumoasă)!” „-Iubita mea, te asemăn cu o iapă de la carele lui Faraon. Frumoşi sunt obrajii tăi, cu şiraguri de mărgăritare, gâtul tău cu lănţişoare de podoabă! Îţi vom face şiraguri de aur cu stropituri de argint” C.C. 1, 11. O anumită frumuseţe o avem cu toţii, prin creaţie. Purtăm, în adânc, chipul Dumnezeului sublim. Prin păcat însă, ne-am urâţit, frumuseţea noastră interioară a rămas acoperită vederii celor mai mulţi. Dumnezeu ne invită la redobândirea frumuseţii pierdute! Dumnezeu ne cheamă de la o frumuseţe naturală la una cerească. „Vedem frumuseţea ta, dar Noi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îţi vom reda adevăratul chip regesc, pentru care ai fost creat(ă). Aurul, argintul, însemnele împărăteşti, adică toată estetica Duhului Sfânt va fi turnată în tine, ca cerul să ştie că eşti Fiu (Fiică) de Rege”. Preaiubiţilor, eu cred că cei mai frumoşi oameni sunt creştinii. Uitaţi-vă la chipurile schimonosite de nesomn, de adicţii de orice fel, de păcate, patimi şi poveri nepredate Domnului Isus! Comparaţi-le cu cele ale creştinilor, într-un ceas de slujbă, în părtăşia lor unii cu ceilalţi, în suferinţa lor cea împreună cu Cristos. Acolo sunt aurul şi argintul Împăratului Dumnezeu. „Să ne îndrăgostim de Isus al nostru! Să fie El privirea pe care o căutăm dimineaţa, mângâierea care ne însoţeşte seara, memoria şi tovărăşia fiecărei respiraţii a zilei” – Sfântul Ioan Maria Vianney.

Şi iarăşi ne spune Cristos: „Fii ca un crin între spini, asemeni Mie, care-ţi sunt Iubit!” Ce bine ar fi să spună Domnul despre noi că suntem asemenea Lui: cu un caracter similar şi cu o astfel de mireasmă, de la viaţă spre viaţă, în pofida mucegaiului şi a mirosului morţii lumii fără de Dumnezeu. Atunci ne-ar spune Isus: „Ca un crin între spini, aşa este iubita mea între fete.” C.C 2, 2. Atunci I-am spune şi noi Lui: „Ca mărul între copacii pădurii, aşa este preaiubitul meu între fii; la umbra lui m-am desfătat şi m-am aşezat; şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele” CC. 2, 3. Pătrunderea profundă în dimensiunea spirituală, prin convertire, atrage, de la sine, împotrivirea lumii fireşti. Un preot, întemeietor al unui ordin de renaştere spirituală, le scria celor păstoriţi de el: „Până vor fi prigoane, lacrimi şi plâns între noi, până vor fi izbelişti şi persecuţii din partea lumii, să ştiţi, iubiţii mei, că Îl aveţi în mijlocul vostru pe Isus Cel Răstignit şi sunteţi cu El. Îndată ce vor trece prigoanele şi lacrimile şi îndată ce vor veni liniştea şi tihna, îndată ce vor veni laudele şi aprobările lumii, să şiţi, iubiţii mei, că L-aţi pierdut pe Isus Cel Răstignit. Şi ordinul nostru a devenit un ordin de nume şi de forme, un ordin mort”. Oh, ce rău stăm noi astăzi la a-L mărturisi pe Cristos! Dacă am călca pe urmele primilor creştini, dacă L-am iubi în mod real pe Cristos, dacă ne-ar păsa cu adevărat de oameni , ce înduplecătoare mărturii ale credinţei am aduce! Haideţi să fim crini în mijlocul spinilor! Să nu ne fie teamă de ţepii lor! Când străpungi un crin, abia atunci el e mai parfumat! Persecuţia din partea lumii e fericirea creştinilor, nu ştiţi? Fiind aşa doar, stânga Lui va fi sub capul nostru şi dreapta Lui ne va cuprinde strâns, vom fi cu totul îmbrăţişaţi de mâinile ce au purtat povara lumii (CC. 2, 6).
O altă lecţie pe care aş vrea să ne-o însuşim este aceasta: „Când crezi că M-ai pierdut, caută-Mă şi Mă vei găsi!”. „În patul meu, nopţile, l-am căutat pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu, l-am căutat, dar nu l-am găsit. Mă voi ridica acum şi voi cutreiera cetatea, pe străzi şi pe drumuri mari, voi căuta pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu. L-am căutat, dar nu l-am găsit. M-au găsit păzitorii care cutreieră cetatea. ‘L-aţi văzut pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu? Abia trecusem de ei, că l-am şi găsit pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu… ‘ CC. 3, 1-4a. În Calea creştină, se prea poate ca Preaiubitul nostru să se fi ascuns de noi, fie din pricina păcatului nostru, fie pentru a ne încerca credinţa şi a ne maturiza. Două acţiuni ni se cer: să mergem în căutarea Lui şi să le cerem sfatul şi ruga mai marilor noştri în Domnul. Noi nu putem trăi viaţa de credinţă izolaţi de păstorii noştri sufleteşti! Se prea poate ca, imediat după ce-i întrebăm pe ei de Cristos, să-L şi găsim pe Cel fără de care al nostru suflet nu are linişte. Important e să nu disperăm: Domnul Isus e cel mai aproape chiar atunci când Îl credem departe de noi! Cu câtă dragoste doreşte să mergem după El, cu câtă iubire ne va cuprinde din nou, luminându-ne sufletul cu razele Sale!

Şi, în sfârşit, să nu uităm lecţia venirii Lui: „Aşteaptă-mă, voi veni curând!” E drept, prin Duhul Sfânt, Isus ne e aproape. Şi nu doar „aproape”, ci e chiar în odaia tainică a lăuntrului nostru. Dar ochii noştri fizici nu-L pot vedea. Simţurile nu discern mereu adierea prezenţei Sale. Fericită va fi ziua când cei care I s-au dăruit, au fost dispreţuiţi mărturisindu-L pe El, L-au căutat şi L-au ţinut aproape de ei, L-au aşteptat cu dor nestins, Îl vor vedea! Să fie aşa şi cu noi! Să spunem şi noi: „Vino repede, preaiubitul meu, şi fii ca o gazelă sau ca un pui de cerb pe munţii de miresme!” CC. 8, 14.
Unde suntem noi, preaiubiţilor? I-am spus vreodată „Da” Domnului Isus? Am avut noi acea întâlnire cu El în care să-I auzim glasul blând şi să răspundem chemării Lui? Ne-am lăsat noi zdrobiţi, înfrânţi, înaintea Lui, ca El să ne readucă pacea, iertarea, bucuria? Am lăsat noi Sfânta Treime să ne modeleze caracterul, prin acceptarea mulţumitoare a pierderilor, a durerilor, a înfrânărilor? Mai suntem noi înscrişi în cursa mântuirii, sau am abandonat de mult? Oricum am fi, Cristos ne cheamă iarăşi! Nimic nu-i pierdut pentru El! În orice stare am fi, El ne poate mântui. Orice obstacol al vieţii se transformă, când suntem în mâna Lui, în prilej de devenire. De suntem într-o fundătură a vieţii, Domnul poate deschide o cale, sau ne poate da forţa de a ne întoarce în punctul de unde am început să mergem greşit.

Cântarea Cântărilor e scrisă pentru tine! Pentru tine, cel căsătorit, ca să te înveţe că iubirea înseamnă curăţie, jertfă, dăruire, perseverenţă. Pentru tine, cel necăsătorit, laic, preot, monah, ca să-ţi arate că adevărata iubire vine de la El, Regele, şi nici o altă iubire omenească nu te-ar putea împlini precum dragostea Lui! Mai cu seamă pentru tine, cel dedicat lui Cristos în celibat, scriu acum. Ca pe drumul tău înspre El, să nu te laşi doborât de singurătate, de remarci prosteşti ale lumii care caută orice prilej de a te face să te simţi inferior ei. Ci aşa, în celibat, să prefigurezi, unindu-te cu Domnul, viaţa veşnică în care oamenii nu vor mai fi bărbat şi femeie, nu se vor mai căsători, ci fi-vor cu toţii ca îngerii. Sau pentru tine, văduv, bătrân, părăsit de cei în care ai investit atât! Pentru fiecare dintre dvs. şi pentru mine, Cântarea Cântărilor rămâne o dovadă a dragostei Domnului Isus dinspre cer înspre noi, dinspre crucea umilinţei înspre mândria noastră, dinspre familia Sfintei Treimi înspre solitudinea noastră!

„Şi Duhul şi Mireasa spun: ‘Vino!‘ Şi cine aude să spună: ‘Vino!’ Şi cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată” Apocalips 22, 17.

„M-ai sedus şi eu m-am lăsat,
M-ai cucerit şi ai fost mai puternic,
Mai puternic decât mine.
Dar vezi, Doamne,
Acum sunt motiv de râs,
Toată ziua, oamenii râd de mine
Pentru că eu m-am îndrăgostit de Tine.

Refren: M-ai fascinat, Isuse,
Şi eu m-am lăsat îndrăgostit,
Am luptat contra Ta,
Contra a tot ceea ce simt
Dar ai învins Tu.”
Tu me has seducido – Hermana Glenda

Cei din jur nu sunt perfecti

2009-08-12T08:06:00.000-07:00

Nu ştiu cum sunteţi dvs., dar eu sunt sceptic la orice carte care are în spate filosofia prosperităţii. Ştiţi dvs., acele materiale care ne spun cum putem deveni bogaţi şi faimoşi peste noapte. Nu le agreez în totalitate, deşi, dacă-mi sunt recomandate, le citesc. În ultima carte de genul acesta lecturată, am găsit însă şi un paragraf care m-a inspirat pentru reflecţia aceasta. Redau câteva idei: "marea limitare a lui Ted era următoarea: se aştepta ca cei din jur să fie perfecţi. Pe Ted îl deranjau multe lucruri mărunte, cum ar fi greşeli gramaticale, oameni dezordonaţi, prostul gust în vestimentaţie. Ne-a întrebat dacă îl putem ajuta să-şi vindece slăbiciunea. I-am sugerat trei lucruri. 1. Să recunoască faptul că nimeni nu e perfect! Unii sunt mai aproape de perfecţiune decât alţii, dar nimeni nu este perfect. Cea mai umană calitate a oamenilor este că fac greşeli, tot felul de greşeli. 2. Să recunoască dreptul celuilalt de a fi diferit! Nu vă substituiţi niciodată lui Dumnezeu în legătură cu nimic din ceea ce faceţi! Nu îi antipatizaţi pe ceilalţi pentru că au obiceiuri diferite de ale dumneavoastră sau pentru că preferă altfel de haine, o altă confesiune, alte partide sau alte mărci de maşini! Nu trebuie să fiţi de acord cu ceea ce face celălalt, dar nu trebuie să-l antipatizaţi pentru acţiunile sale! 3. Să nu fie un moralist! Majoritatea oamenilor urăşte să i se spună: 'N-ai dreptate!' Aveţi dreptul la propria părere, dar uneori e mai bine să v-o păstraţi pentru dumneavoastră. Tod a aplicat conştiincios aceste sugestii. La doar câteva luni, privea lumea altfel. Acceptă acum oamenii aşa cum sunt: nici 100% buni, nici 100% răi. 'În plus', spune el, 'lucrurile care mă scoteau din sărite mă amuză acum. Mi-am dat în sfârşit seama că lumea asta ar fi tare plicticoasă dacă am fi cu toţii la fel'."

De pe vremea regimului de tristă amintire, păstrăm în conştiinţa colectivă această metehnă ontologică: "să fie toţi la fel!" Imperativul acesta parazitează şi apoi paralizează relaţiile interumane la orice nivel. Omorâm orice e distinct de noi, încă din cocon. Culmea este că nu prea găsim momente de conştientizare - că şi la introspecţie stăm mai prost -, de îndreptare nici nu mai vorbesc. Deunăzi, un prieten scump îmi spunea că a asistat emoţionat la o scenă de injustiţie, într-un metrou din capitală: o doamnă de etnie romă s-a aşezat pe locul din faţa unui bărbat, prea mândru de rasa sa pentru ca evenimentul cu pricina (cât se poate de firesc) să nu-l facă să izbucnească în ropote de acuze nejustificate la adresa dumneaei.

Ca implicat în relaţiile dintre creştinii de diverse denominaţiuni şi cunoscător de aproape, prin mila Domnului, a vieţii creştinilor trinitarieni din majoritatea confesiunilor din România, o spun deschis: microbul aşteptărilor nerealiste din partea semenilor diferiţi de noi a pătruns adânc în noi, între noi. Mă abţin să dau exemple, dar vă provoc la un exerciţiu: gândiţi-vă, dacă sunteţi catolic, la un ortodox şi la un protestant! Puneţi-vă apoi întrebarea: "ce nu îmi place la ei?" Dacă sunteţi protestant sau ortodox, faceţi aceeaşi temă, inversând confesiunile. Dar staţi puţin că merg prea departe! Gândiţi-vă nu mai departe de parohia dvs.! De la preot în jos, găsiţi multe imperfecţiuni, aşa-i?

Ştiţi de unde vin năzuinţele de perfecţiune a semenilor noştri? Dintr-o mascată conştienţă a propriei noastre imperfecţiuni. Să ne gândim la Domnul Isus: nu întâlnim, în paginile Scripturii, nici o sancţionare a celor diferiţi în limitele moralităţii. Cristos a fost un nonconformist, privind lucrurile din punct de vedere omenesc. Şi-a găsit plăcerea în compania oamenilor ciudaţi, dispreţuiţi social, foarte departe de perfecţiune. Dar a fost ceva care I-a limitat acţiunea: mândria umană. Acolo unde e mândrie, nu e loc de Cristos. Acolo unde e mândrie, nu e loc nici de oameni. Mândria te transpune, oricât de religios te consideri, pe un loc mai de jos decât toţi marii criminali ai lumii care nu s-au convertit niciodată. Mândria Îl opreşte pe Cristos de la a te mântui, iar pe aproapele tău de la a te iubi.

Cum putem scăpa de microbul aşteptărilor nerealiste în ceea ce-i priveşte pe oameni? Cultivând în noi gândul Domnului Isus. "El, deşi avea chipul lui Dumnezeu, nu a considerat egalitatea cu Dumnezeu ca pe un lucru care, odată apucat, să nu-l mai lase, ci S-a golit de Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor" (Filipeni 2, 6-7). Auziţi? El, deşi era Dumnezeu, nu Şi-a trâmbiţat perfecţiunea. El era perfect şi totuşi i-a iubit pe toţi imperfecţii. Noi suntem imperfecţi şi nu-i iubim nici pe Cel Perfect, nici pe cei imperfecţi, ca noi. Dacă ne vom privi pe noi înşine în adevărata lumină, identificându-ne imperfecţiunile, avem şanse serioase să ne tămăduim. Apoi, ne putem vindeca de infecţia dorinţelor noastre nechibzuite cu privire la oameni, aplicând preţiosul dicton al unui părinte bisericesc de răsărit: "Urăşte păcatul, iubeşte păcătosul!" În zilele noastre, am cam inversat ordinea... Valoarea unui om se întinde dincolo de acţiunile lui! Cel mai nedemn, în a mea concepţie, de harul divin, are acelaşi preţ cu al sufletului meu pentru iubire, pentru mântuire. Şi apoi, un alt mijloc prin care putem scăpa de aşteptările de perfecţiune umană a altora este înaintarea în sfinţenie. Progresul într-o relaţie vie, reală, de comuniune cu Domnul Cristos va mătura în noi mizeria personală şi va aprinde focul iubirii pentru toţi oamenii, indiferent de naţie, religie, culoarea pielii, păcat sau virtute.

Nu aplaud nicidecum acele biruinţe personale expuse de unii confesionalişti în mesajele lor, difuzate prin toate mijloacele cu putinţă. Cred, din toată inima, în victorii spirituale. Dar acea catalogare fatalistă a celor aparent învinşi în pierduţi veşnic îmi miroase mai degrabă a mândrie decât a spiritualitate autentică. Cred, din toată inima, în spusele unui preot: "să nu consideraţi pe nimeni irecuperabil". De sunt cei de lângă noi victorioşi şi pe noi ne supără biruinţa lor, problema e la noi. De sunt cei de lângă noi înfrânţi, să le fim alături, amintindu-ne mereu că, oricât de diferiţi am fi, suntem din acelaşi aluat, din aceeaşi "nefiinţă, dar o nefiinţă care strigă la Dumnezeu" (Rafail Noica).

Cei din jur nu sunt perfecţi. Noi nu suntem perfecţi. Unul singur a fost Om Perfect. Şi de la El vine speranţa că, într-o Zi, şi noi, şi alţii, vom fi perfecţi. De vom ajunge acolo, fi-vom însă uimiţi să constatăm că în Paradis nu-i ca-n comunism: poţi fi perfect fără a fi identic cu cel de lângă tine. Iar pentru noi, cei doritori de Cer, e cazul să învăţăm azi lecţia iubirii aproapelui, în ciuda diferenţelor dintre el şi noi. Dacă nu am ucide, cu aşteptările noastre exagerate, fiinţarea spirituală omidică a aproapelui nostru, de acolo ar ieşi un fluture sublim, cutezând să zboare spre infinit. Să fim solii ale vieţii, nu mijloacele morţii! Prin Domnul Cristos, prin care Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit nouă tot binele!

Am vreo valoare in lume?

2009-07-29T07:56:00.000-07:00

Am fost putin surprins sa constat ca printre cele mai bune cincizeci de filme catolice ale tuturor timpurilor se numara si "It'a a wonderful life?" De ce m-a uimit statistica? In primul rand, pentru ca nu stiam ca e film la realizarea caruia au lucrat catolici. In al doilea rand, pentru ca filmele noi, cu efecte atat de puternice incat sa ascunda golul moral al mesajului transmis, detin monopolul locurilor de varf in statisticile cu tema cinematografica. In al treilea rand, pentru ca gusturile mele sunt putin diferite, adesea antagonice, in raport cu cele ale majoritatii. Filmul acesta contine povestea fiecaruia dintre noi, macar intr-un singur moment al vietii, daca nu in mai multe. Un barbat, in culmea ruinei financiare, se gandeste serios sa-si curme viata. Afacerile ii sunt la pamant, casnicia in pragul falimentului, stima de sine lipseste complet. In mijlocul disperarii, la vremea praznicului Craciunului, un inger se face vazut inaintea lui, conducandu-l intr-o calatorie fascinanta. O calatorie in care personajul nostru principal descopera ca viata celor apropiati lui, fara existenta sa, ar fi fost o ruina.

O persoana draga sufletului meu, inima manifestarilor interconfesionale din oras, imi spunea, de curand, ca nu a mai organizat nimic pentru ca nu a fost multumit de prestatia sa din cursul manifestarilor crestine pluridenominationale trecute. Intre timp, eu eram la fel de dezamagit din pricina propriilor mele falimente, care, din nefericire, nu tineau de imagine, ci de esenta interiorului meu. Activitati comune, devenite de ani buni traditie in Sibiu, nu s-au mai desfasurat. Si pentru ca inima aceasta, in anul trecut, nu a mai batut, multi s-au intristat, relatiile dintre crestinii de diverse orientari s-au racit si inca o sansa spre apropierea tinerilor de Cristos si, prin El, a unora de ceilalti, s-a stins.

Inainte de ziua aniversarii mele, M ma suna intotdeauna. "Zi-mi ce vrei sa-ti gatesc!" Cumpara din banii ei totul, pregatea mesele cu delicioase bucate, dupa care se retragea discret, inainte, adesea, de sosirea invitatilor. M fusese abandonata de parinti si crescuta de o matusa si de un unchi binevoitori. La o varsta frageda, a venit la Sibiu, a lucrat, a urmat apoi scoala de asistente, s-a angajat in spital, unde munceste si in prezent. Smerita M, cea mult iubitoare de Cristos si de semeni, intalneste insa un domn. Unul cu un trecut zgomotos, prea ancorat in cele ale firescului ca sa priveasca, macar pentru o clipa, la ale inaltului. Toate lipsurile afective ale copilariei i se trezesc sub imboldul pasiunii pe care el declara ca i-o poarta. M sta pe ganduri, pune in balanta ambele variante si hotaraste ca are nevoie de ajutor specializat pentru a alege intelept. Apeleaza la un psiholog laic si felul ei de a fi se schimba radical: "M, pana acum te-ai gandit la Dumnezeu si la altii. De-acum, gandeste-te si la tine! Chiar de nu-l iubesti pe omul asta si nu esti sigura de sentimentele pe care i le porti, trebuie sa fi dezvoltat pentru el macar atasamentul, uneori mai important decat iubirea". De cativa ani, M a ales. Acum nu mai e in Biserica, nu mai face acte de caritate, incearca sa traiasca gandindu-se la ea, asa cum nu a facut-o niciodata inainte. Dar nu se simte implinita deloc. Bine spune cantarea: "Departe de casa Ta, Doamne, am uitat iubirea Ta, am uitat de fratii mei, m-am gandit numai la mine. Departe de casa Ta, Doamne, rataceam strain prin lume, cautand doar fericirea, dar sunt trist si inselat."

Preaiubitilor, oridecateori ne punem intrebarea "Am vreo valoare in lume?", va invit sa facem impreuna un lucru salvator: sa ne defocalizam de pe noi insine si sa ne refocalizam pe Isus si pe oameni. Doar in aceasta aparenta pierdere a noastra din vizorul propriei noastre preocupari avem oportunitatea sa ii gasim raspunsul corect chestiunii valorii personale. Cand credem ca nu mai avem ce da, s-ar putea ca abia atunci Domnul sa daruiasca prin noi. Cand am ajuns la limitele iubirii, s-ar putea ca abia atunci sa iubim cu iubirea Lui. Si, scumpii mei prieteni, eu zic ca avem destule motive sa ne indoim de multe, de relatiile noastre, de slujbele noastre, de noi insine. Sa nu ne indoim niciodata de valoarea pe care El ne-o atribuie, tie si mie. E valoarea aceea monumental pictata pe crucea unde Cristos a murit, invitandu-ne acum la a ne intoarce acolo, pentru a ne descoperi lumina, pacea, siguranta, fericirea, paradisul pierdut!

"S-a inserat peste intregul sat,
Intinde noaptea valul ei intunecat.
Ramai aici, eterne paradis,
M-astepti pe-altar, cu-acelasi dor aprins,
Sa ma-ntorc iar.

R: Doamne, vreau iubirea mea sa-Ti dau,
Sa fii mereu intaiul gand al meu,
Oriunde merg si-n tot ce fac,
Sa stiu ca esti prezent.

Ingenunchez si umilit te rog,
Sa-mi ierti al necredintei crud zalog ce m-a legat
Raman uimit si-n suflet fericit,
Ca mana ce m-a ridicat
E mana Ta."

Cantarile tinerilor catolici

Noua estetică

2009-07-21T13:13:00.000-07:00

Când el a hotărât să se căsătorească cu ea, nu şi-a închipuit că avea să lupte cu atâtea prejudecăţi din partea prietenilor. Distanţa între frumuseţea lui şi urâţenia ei capătă dimensiuni monstruoase, după estetica firii. Toţi cunoscuţii care au îndrăznit i-au spus cunoştinţei mele să-şi scoată ceara din ochi, să fie bărbat, să se uite în oglindă, să-şi ia câmpii şi să plece departe de ea. Prieteni scumpi, eu am văzut multe chipuri schimonosite de boală la viaţa mea, dar ea le întrece pe cele mai multe! Cum să fie altfel, după abuzurile părinţilor, căzând apoi pe mâinile unui psihopat care i-a fost soţ până la moartea lui (rezultatul consumului de alcool, dacă nu mă înşel), cu trupu-i zdrobit, cu inima frântă? Adesea, când este abordat de "binevoitori", bărbatul răspunde cam în felul acesta: "Ceea ce voi numiţi 'urâtă' e pentru mine o fiinţă sublimă. Atunci când intru în casă, mă umplu de bucurie şi de pace! Traiul cu ea e o minune!" Ea e foarte săracă şi nici el nu stă foarte bine material, dar el s-a îngrijit să nu lipsească de la nuntă nimic, după tradiţia zonei. Aşa că aproape toată nunta a fost filmată. Am urmărit înregistrarea lor din ziua în care au spus "da", în faţa lui Dumnezeu, a martorilor văzuţi şi nevăzuţi. El radia de bucurie. Ea plângea mai tot timpul, lucru ce-i accentua şi mai mult diformităţile chipului. După multe lacrimi de durere, acum plângea de veselie. Nu, nu era un coşmar trecutul, purta în trup emblemele zilei de ieri. Dar Cineva, care lucrează în chip nebănuit atunci când şi aşa cum ne aşteptăm mai puţin, a auzit un strigăt, oprindu-l pe cel ce avea să vină.

Una dintre ilustraţiile dragi mie este cea care redă o întâmplare petrecută într-o anumită biserică din România, tot cu prilejul unei nunţi. Preotul urma să celebreze taina căsătoriei. Când mireasa şi-a ridicat vălul ce-i acoperea faţa, slujitorul altarului a înlemnit. Era o situaţie mai gravă decât cea mai sus prezentată. "Abia am reuşit să spun cuvintele adecvate, într-un mod mecanic, formal, ca să se încheie odată slujba", îşi aminteşte preotul. "M-am aşezat, la masa de după, lângă tatăl ei. Nu mai puteam de curiozitate, aşa că am întrebat: 'Frumoasă nuntă, trebuie să vă fi costat mult organizarea ei, nu?", continuă omul lui Dumnezeu, sigur fiind că la mijloc sunt ceva interese financiare. Tatăl, prinzându-se unde vrea să bată părintele, începe şi deapănă întreaga istorie. "- Soţia mea a murit, dând naştere fiicei noastre. Am iubit-o ca pe ochii din cap. Am muncit pentru ea necurmat. Era cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă din şcoală. Un singur vis aveam: să o văd măritată cu un bărbat frumos şi bogat. Într-o zi, fiica aceasta a mea vine acasă spunându-mi că Îl iubeşte pe Cristos şi vrea să înceapă o viaţă nouă dedicându-se Lui! Am înnebunit atunci. Am început să dau în ea ca în ceva ce trebuie distrus într-o clipă. Cu pumnii şi picioarele am desfigurat-o. Într-un moment de luciditate, am sunat la Salvare. A doua zi, când m-am dus s-o vizitez, medicii nu m-au primit în spital, spunându-mi că brutele nu mai sunt părinţi... Şi nici oameni. Iar animalele nu au ce căuta în spital. Când am reuşit să mă strecor însă la ea, i-am cerut iertare. Şi ea mi-a spus: - Te iert pe tine, aşa cum şi pe mine m-a iertat Isus.' În urma loviturilor, o parte a feţei a rămas paralizată, iar unul din ochi nu a putut fi salvat. Fiica mea, mutilată pe viaţă de mine, acum creştină practicantă, e întâlnită în Biserică de un tânăr frumos şi bogat, aşa cum eu nu credeam că sunt printre credincioşi. O cere în căsătorie şi o iubeşte aşa cum este. Ai lui părinţi organizează nunta la care aţi slujit ca şi preot astăzi."

Vă mai spun una mică şi trag morala! În gara din Bucureşti, pe vremea când copiii străzii bântuiau pe acolo. Un astfel de copil, murdar, zdrenţăros, trist din cale afară, primeşte o bucată de pâine din partea unui trecător grăbit. Un câine, flămând şi el, se apropie de micuţ, râvnind la avutul lui de mare preţ. Băiatul rupe o jumătate din bucata lui, i-o dă fiinţei patrupede, îmbrăţişându-o apoi.

În lumea vie, ambalajul induce în eroare de cele mai multe ori. Chipul frumos natural sau artificial ascunde adesea grotescul căderii umane. Iar suferinţa zămisleşte întotdeauna atitudini contrare faţă de esenţa vieţii: Pentru cei care o înţeleg şi şi-o însuşesc, e prilej de eliberare şi apoi de devenire lăuntrică. Pentru cei care o resping, motiv de împietrire a inimii. Dar, aşa cum Domnul Isus a adus o poruncă nouă, o iubire nouă, o misiune nouă, o viaţă nouă, venit-a El şi cu o estetică nouă. Şi estetica aceasta nu are de-a face nici cu formele tale, nici cu părul tău, nici cu pielea ta, nici cu integritatea simţurilor tale, ci are de-a face cu interiorul tău. Fără Isus, suntem cu toţii orbi, surzi, muţi, şchiopi, bolnavi fizic şi psihic. Când suntem cu El însă, a noastră foame Îl face pe El, cel pentru o vreme murdar, zdrenţăros, trist din cale afară, să rupă o bucată din Pâinea Lui şi, chiar de suntem prea lesne mai de neiubit decât dobitoacele, să ne îmbrăţişeze, să ne strângă la piept, să ne ţină lipiţi de El, aici şi mai cu seamă dincolo. Păi da, preaiubiţi de El, există un dincolo, unde noua estetică va fi la ea acasă. Tu pe ce estetică pui preţ?

Privirile biruitorului 2

2009-06-28T12:11:00.000-07:00

Privirile biruitorului David - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse

Privirile biruitorului 1

2009-06-28T12:09:00.000-07:00

Ceea ce-mi place mie la români, în ciuda multor lucruri care-mi displac atât la românul de mine, cât şi la confraţii mei de aceeaşi naţie, este acel simţ al simplităţii, acea conştienţă a neputinţei, acea smerenie şi sfântă umilinţă dovedite în toate etapele istoriei noastre tumultoase. Poate şi de asta Dumnezeu s-a îndurat de neamul nostru, făcând, după cum spunea unul dintre marii români, ca cerul de deasupra României să fie atât de frumos, sfinţit, curăţat, înseninat cu sângele martirilor, înmiresmat de rugăciunile sfinţilor. Şi, deşi doresc trezirea mea spirituală şi, deopotrivă, a neamului românesc, nutrind năzuinţa unei renaşteri duhovniceşti reale, vizibile, cred că spusele lui Nicolae Steinhardt: "biruinţa nu-i obligatorie, obligatorie e lupta" sunt adevărate. Dar ca să lupţi, trebuie să crezi în victorie, apoi să-ţi reactualizezi constant credinţa, înveşmântându-ţi fiinţa într-o altă virtute, cea a speranţei, totul motivat şi animat fiind de iubire.

Din istoria sfinţilor păstrăm puţine episoade ale căderilor lor. Lucru care ne face să asociem ideea de biruinţă spirituală cu cea de imaculare. Adesea spunem: "am greşit, că doar nu sunt sfânt". Iar când citim despre lepădarea lui Petru, puţin-credincioşia lui Toma, viaţa de dinainte de Damasc a lui Pavel şi multe, multe alte păcate ale preaiubiţilor noştri sfinţi, înainte şi chiar după întâlnirea Domnului Isus, ne cutremurăm întâi şi ne bucurăm mai apoi, văzând îndurarea lui Dumnezeu şi a Lui pricepere de a transforma ale noastre slăbiciuni în pricini de înălţare a Lui în noi. Dar parcă nici un personaj nu mă intrigă mai mult decât împăratul David. Căzut în adulter, apoi ucigaş al soţului celei cu care s-a culcat, lăsând-o însărcinată, David rămâne pentru Domnul "omul după inima Lui". Care să fi fost motivul acestei aprecieri a lui David de către Creator? Ce l-a calificat pe psalmistul nostru scump, după a lui cădere, la o aşa mare biruinţă? În găsirea răspunsurilor, vă invit să mergem pe urmele gândurilor lui David, poposind împreună în psalmul pocăinţei - Psalmul 50(51)!

"Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curaţeşte, că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi." Aşa îşi începe psalmul David! Recunoscându-şi păcatul! Regretând că l-a comis! Mărturisindu-l! Cred eu că prima privire a biruitorului credincios este cea sinceră nu mai departe de lăuntrul său. Când te analizezi interior cu onestitate, constaţi că ai o problemă, păcatul, care trebuie rezolvată.

În al doilea rând, cred eu că trebuie să-ţi îndrepţi privirea spre Dumnezeu. Oamenii au feluri diferite, adesea eronate, de a-L privi pe El. Unii Îl văd într-un fel fatalist, ca pe un Creator căruia nu-i pasă de creaţia Sa, ca pe Unul căruia-I plac ura şi războiul, ca pe o forţă superioară primordială care e depăşită de multe situaţii ce ţin de existenţa umană. Alţii consideră că Dumnezeu e bun, îndurător, iubitor şi dator să ne ierte nouă toate câte i-am greşit, indiferent de a noastră atitudine faţă de El. Dar psalmistul Îl vede pe Dumnezeu aşa cum este: un Dumnezeu al dreptăţii şi al iubirii. Ştie David că El e sfânt, că urăşte păcatul, că al Său caracter se opune rebeliunii prin fărădelege: "vei fi drept în hotărârea Ta şi fără părtinire în judecata Ta" - vers. 4b. În lumina cunoaşterii dreptăţii Lui, David se vede greşit, păcătos voit, dând curs voluntar şi nejustificat naturii sale: "Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut" - vers. 4a. Şi abia atunci, când vede măreţia divină şi nimicnicia proprie, dragostea lui Dumnezeu devine operantă în viaţa lui. Un creştin biruitor îşi spală hainele în sângele Mielului, după ce recunoaşte că îi sunt murdare. Dumnezeu îi schimbă starea de întristare în bucurie atunci când credinciosul îşi aduce afectivitatea înaintea Lui. El, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, iartă păcatul doar atunci când e recunoscut şi mărturisit. Şi, mai presus de toate, crează o inimă nouă atunci când inima aceasta, cu multe infarcturi spirituale, e depusă aşa cum e ea, la tronul Său. Între dreptatea divină (judecată) şi mântuire (dragoste) stă un singur pas din partea omului: sărăcia-n duh, smerenia.

Dar creştinul biruitor continuă să privească. Îşi îndreaptă ochii spre semeni. De fapt, Isus e singurul pe care-L poţi privi în acelaşi timp în care îi priveşti şi pe cei iubiţi de El. Iarăşi e o capcană aici. Un alt psalmist era să cadă în ea. Asaf - Psalmul 72 (73). Uitându-se la necredincioşi, se umple de cârtire, invidie şi amărăciune. Ei au toate motivele să fie fericiţi: sunt indiferenţi la problemele vieţii, par scutiţi de necazuri, sunt îmbuibaţi, bârfitori, bine văzuţi social, hulitori la adresa Numelui lui Dumnezeu. Unde a greşit Asaf? El i-a privit pe necredincioşi înainte de a-L privi pe Dumnezeu. Dar când te uiţi la necredincioşi prin vederea căpătată de îndreptarea ochilor tăi înspre Dătătorul de lumină, îţi dai seama de cât de mult ai tu şi de cât de puţin au ei. Realizezi că fericirea nu stă în "ce ai", ci în "pe Cine ai" drept Domn. Constaţi că nu ziua de azi contează, ci Ziua cea neînserată a Împărăţiei lui Cristos. Când îţi îndrepţi privirea spre oameni în felul acesta, după ce îndelung ţi-ai admirat Dumnezeul, laşi haina judecăţii semenilor şi o îmbraci pe cea a iubirii. O iubire care însufleţeşte mărturisirea constantă a lui Cristos, Marele nostru Biruitor, "folosind, din când în când, şi cuvinte" (Sfântul Francis de Assisi).

Biruitorul priveşte în el însuşi ca să-şi vadă nevoia, priveşte la Domnul Isus pentru a-şi găsi puterea, priveşte la semeni întru împărtăşirea Iubirii, Iubire care-I este, mai presus de toate, menirea!

Să aprindem o lumină

2009-06-16T05:16:00.000-07:00

Între sclipire si plinătate

2009-06-16T05:10:00.000-07:00

"E sigur că, golind noi tot ce înseamnă fiinţă
şi desprinzându-ne de ea pentru iubirea Domnului,
însuşi Majestatea Sa ne va umple la loc cu Duhul Său"
Sfânta Tereza din Avilla

Dintre toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, a vorbi despre Duhul Sfânt e cel mai greu lucru cu putinţă. Deşi e vremea în care Dumnezeu ni Se face de cunoscut doar prin Duhul Sfânt, deşi Duhul nu ne mai este extern nouă, creştinilor, ci ocupă cel mai tainic spaţiu interior al sufletului nostru, Spiritul lui Dumnezeu rămâne adesea un subiect care stârneşte controverse sau nu iscă interes decât în timpul praznicului Rusaliilor. Iată de ce m-am gândit că ne-ar fi de folos să medităm, vreme de această reflecţie, la Duhul Sfânt, adică Dumnezeu astăzi printre noi, în mijlocul şi înlăuntrul nostru!

Înainte de toate, Duhul Sfânt este mijlocul prin care noi Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El ne cercetează, El ne convinge de păcat şi de nevoia de împăcare cu Cristos, El ne conduce în sânul Sfintei Treimi, înfiindu-ne în Familia lui Dumnezeu (Romani 8, 15). În viaţa lui Simon, Petru cum îl cunoaştem noi, au existat câteva momente în care Duhul Sfânt a lucrat cu putere, conducându-l pe ucenic mai aproape de inima Învăţătorului Său. Un prim astfel de moment este prilejuit de chemarea sa la ucenicie. Pe Marea Galileii, în corabie cu alţi pescari iscusiţi, Petru se trudeşte toată noaptea să prindă peşte şi nu reuşeşte nimic. Atunci când Domnul Isus vine şi, la cuvântul Lui, se aruncă din nou mrejile, în doar câteva clipe bărcile se umplu, aproape să se scufunde. Şi iată prima sclipire a Duhului în viaţa lui Petru, consemnată de evanghelişti pe paginile Bibliei: "Doamne, pleacă de la mine, căci sunt om păcătos" (Luca 5, 8). Când te atinge Duhul Sfânt şi începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, te înspăimânţi de păcatul din tine. Dar Isus nu pleacă, ci îi răspunde blând: "Nu te teme, de acum încolo vei fi pescar de oameni". Şi înţelege Petru, la inima căruia lucrează Duhul Sfânt, ceea ce vrea Isus să-i transmită: "Petru, nu am de gând să plec, să te părăsesc. Nu, Petru, pleacă tu de la ale tale, ieşi din tine însuţi ca să intrii în Împărăţia lui Dumnezeu. Lasă-ţi peştii fizici şi vei avea parte de cei duhovniceşti! Dezleagă-ţi legăturile cu pământul şi te voi lega puternic de Cer". Şi iată reacţia lui Petru şi a prietenilor lui: "Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul şi au mers după El" (Luca 5, 10b-11). Când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, laşi drumurile tale şi mergi pe Cale! Şi Calea aceasta este Cristos! O a doua sclipire a Duhului Sfânt în viaţa lui Simon Petru se produce tot pe Marea Galilelii. Isus merge pe ape şi Petru îndrăzneşte să-L roage pe Domnul să-L poarte şi pe el, în acelaşi chip minunat, pe deasupra lor. "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape!" (Matei 14, 28). Şi merge Petru un timp. Vântul se înteţeşte. Valurile se ridică. Petru îşi trage privirea de la Cristos, în inima lui încolţeşte îndoiala şi, dintr-o dată, valurile sunt gata să-l înghită. Cât timp priveşte la Isus, poate merge pe ape. Căci Dumnezeu te poate face biruitor prin Duhul Sfânt atâta vreme cât priveşti la Fiul Lui. Dar îndrăzneala lui Simon, chiar cu micile-i ezitări, îi conduce pe toţi cei din corabie la o cunoaştere mai adâncă a lui Cristos: "Cu adevărat, spun aceştia, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!" Petru ascultă de o licărire a Duhului şi a lui ascultare nu-l îndrumă doar pe el mai aproape de Isus, ci şi pe cei din jurul lui. Şi, iubiţi prieteni, la fel se întâmplă şi cu noi toţi creştinii. Avem doar impresia că nu-i influenţăm pe cei de lângă. De fapt, prin cele mai mici acte de ascultare sau de rebeliune faţă de Dumnezeu, îi apropiem sau îi îndepărtăm şi pe ei de aflarea mântuitoare a Măreţului nostru Domn. Şi încă o a treia ipostază vădind sclipirea Duhului Sfânt în viaţa lui Petru: "Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!" (Matei 16, 17). Nu prin fire avea Petru să recunoască identitatea de Dumnezeu a lui Cristos, ci prin Duhul Sfânt, care-i lumină gândul şi-i inspiră cuvântul.

Sclipirile Duhului Sfânt în viaţa lui Simon Petru l-au dus la descoperirea interiorului său greşit şi a soluţiei lui Dumnezeu pentru păcat: renunţarea la propriile căi şi urmarea Domnului Isus. Iar curajul de a se conforma imboldului interior al Spiritului Sfânt l-a îndreptat spre o descoperire autentică a identităţii Domnului Cristos. Şi, cu toate sclipirile, Petru e cuprins de temeri în clipele prinderii Învăţătorului său, îl părăseşte în noaptea pustie şi rece, îl tăgăduieşte pentru a-şi scăpa viaţa, după care îşi plânge cu amar neputinţa spirituală. Dar vine Cincizecimea. Şi când Duhul Sfânt se pogoară peste adunarea maicii lui Isus şi a ucenicilor Lui, printre care şi Petru, instituind Biserica, Duhul Sfânt, din exterior îi devine lui Petru interioritate. Iar din sclipire, plinătate. Un preaplin de Dumnezeu care avea să-l umple de curaj în mărturisirea Celui mai ieri tăgăduit, să-l aşeze piatră binecuvântată la zidirea Bisericii, să-l facă sfânt martir pentru numele lui Cristos. Sclipirile Duhului Sfânt nu l-au absolvit de dureroasa negare a lui Isus. Dar plinătatea Spiritului Sfânt l-a împuternicit să moară, fără regret şi fără ezitare, pentru Numele Lui.

Înainte ca Moise să vadă slava lui Dumnezeu, i s-a cerut să ridice un altar şi să aducă sânge drept jertfă. (Exod 24, 8-12). Noi, azi, ca şi creştini, nu putem vedea faţa lui Dumnezeu, prin Spiritul Sfânt, fără să fim întâi curăţaţi de sângele Domnului Isus. Şi a mai văzut Moise iarăşi gloria lui Dumnezeu, ascultând de îndemnul divin: "urcă-te pe munte!". Cristos e o Cale în sus spre Dumnezeu. O stâncă de adăpost, un drum care parcurs ne înalţă mereu. Şi aceasta este cărarea îngustă de la sclipire la plinătatea Duhului Sfânt: căinţă neîncetată, mărturisire necurmată, spălarea hainelor sufletului în sângele Mielului, credinţă, speranţă şi dragoste!

Nu ştiu cum sunteţi frăţiile voastre în raportarea la Duhul Sfânt. Eu, de multă vreme, nu am mai avut nici sclipirea ucenicului Simon, darămite plinătatea sfântului şi apostolului Petru. Poate că n-am plecat încă cu totul de la ale noastre, izgonindu-L pe El. Poate că vântul aprig şi valurile furioase ale vieţii ne-au luat privirea de la Cel care ar fi trebuit să ne fie ţintă, scop, ţel. Poate că am uitat cine este El sau cine suntem şi nu suntem noi. Poate că ne-au mulţumit sclipirile şi nu am ştiut că, în Cristos, e întotdeauna "un dincolo". Poate că ne-a înspăimântat muntele umblării cu El şi am renunţat a-l mai parcurge. Şi poate că în noi se naşte acum şi aici o dorinţă arzândă după plinătatea prezenţei Sale în noi. Şi de va fi acest ultim "poate" real, chiar de ar fi prezente în noi şi toate celelalte, avem o şansă reală ca Majestatea Sa să facă din noi Temple pentru Duhul Său, Cel ce vieţuieşte şi domneşte în unire cu Tatăl şi cu Fiul, în toţi vecii vecilor. Să îndrăznim deci a spune, în modul în care Duhul a inspirat sfânta rugă:

"Odaia Ta, Doamne, o văd împodobită,
Dar îmbrăcăminte nu am, ca să intru-ntr-nsa
Luminează haina sufletului meu, Dătătorule de lumină
Şi mă mântuieşte!"

*În redactarea acestei reflecţii, au fost folosite Sfânta Scriptură, scrieri patristice şi lucrări ale unor preoţi contemporani, catolici şi ortodocşi.

De ce S-a înălţat Isus?

2009-05-29T05:57:00.000-07:00

"- Nu mă pot concentra la nimic, de când am aflat vestea... Oare de ce a trebuit să moară un om deosebit, în floarea vârstei, care mai avea atâtea de dăruit?" Iată câteva din întrebările care luau fiinţă în inima unei colege de lucru, în plin praznic al Înălţării Domnului Isus, după calendarul de răsărit. Un medic obstetrician-ginecolog care o îngrijise pe colega mea în timpul sarcinii sale, un medic cu adevărat "uman" într-o specialitate medicală dură, asistent universitar plin de iubire faţă de studenţi, a trecut în veşnicie. Nouă, ca bărbaţi, ne e greu să ne imaginăm cum atitudinea unui medic obstetrician poate să răvăşească lăuntrul unei femei însărcinate, aşa cum, din păcate, se întâmplă adesea, sau îi poate da curaj să parcurgă o perioadă şi aşa dificilă din a sa existenţă. Din această perspectivă, întristarea fostei paciente a celui decedat îşi are justificare. Şi chiar aşa, de ce mor prea repede oamenii pe care noi îi apreciem? De ce ne lasă singuri, într-o lume cu atât de puţine valori, să ne mâncăm unii pe alţii, să ne scoatem ochii, să ne urâm şi să ne războim neîncetat?

*

A înviat Cristos şi speranţele tuturor cunoscuţilor Săi s-au înnoit. "Oare va predica din nou, cu autoritatea-I unică, fără putinţă de a fi imitată?" "Oare îi va vindeca din nou pe cei bolnavi şi plini de credinţă?" "Oare îi va reabilita iarăşi pe păcătoşi, dându-le şansa trăirii virtuoase?" "Oare va ajusta din nou sistemul religios la parametri trăirii profunde şi autentice?" Oh, câte năzuinţe renăşteau în inimile preaiubiţilor ucenici ai Domnului! Şi iată-i pe toţi, în frunte cu al lor Învăţător, la doar patruzeci de zile după glorioasa Înviere, pe munte, luându-şi "la revedere" de la Cristosul Cel fizic în mijlocul lor atât de puţină vreme. Desigur, cum bine spune patristica, mare bucurie trebuie să fi fost pentru drepţii aflaţi în prezenţa lui Dumnezeu, când L-au văzut printre ei pe Cel pe care, cu a lor viaţă, L-au oglindit! Mult trebuie să se fi bucurat Adam, primul om greşit, că un al doilea Om, chiar Dumnezeu întrupat, a răscumpărat toată greşeala lui care a denaturat creaţia întreagă! Sau Abel, ucis de al său frate pentru că a adus o jertfă primită de Dumnezeu, cum avea să se bucure să-L adore pe Isus azi Înălţat, ieri ucis de fraţii Săi pentru jertfa desăvârşită a vieţuirii în Adevăr! Sau Noe, sau Abraham, sau Iacov! Ori Iosif cel curat, vândut de fraţii săi, ca Domnul Isus, dar ridicat de Dumnezeu în poziţia de mântuitor al tatălui şi al fraţilor săi vrăjmaşi! Sau Moise, profetul! Sau David, strămoşul de trup al Domnului! Ori Melchisedec, icoana veterotestamentală a preoţiei legii celei noi! Pentru toţi aceştia, precum pentru mulţi alţii aflaţi în slavă, înălţarea lui Cristos a fost prilej de sărbătoare cerească. Şi aici iată surpriza! Pentru ucenicii rămaşi pe pământ, Înălţarea Domnului Isus nu e motiv de disperare, ci de veselie duhovnicească. "Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer. Şi ei, după ce I s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie" (Luca 24, 50-52). De ce? Curând, Isus avea să revină din nou pe pământ, de astă dată prin Spiritul Sfânt. Nu în chip văzut, ci într-unul tainic, dar totodată accesibil tuturor celor care cred în El. Nu într-un trup limitat de timp şi de spaţiu, ci chiar în locuinţele interioare ale celor care-L primesc, înveşnicindu-le şi purtându-le în infinitul sferelor cereşti.

* *

Preaiubiţilor, nu pot înţelege nici eu întru totul de ce oamenii deosebiţi ne sunt luaţi "prematur" de lângă noi. Ştiu că e un gol imens pe care ei îl lasă în urma morţii lor. Un lucru îl ştiu cu certitudine: plecarea lui Isus din mijlocul nostru nu ne lasă singuri, fără de scumpa-I prezenţă! Înălţarea Domnului Isus ni-L aduce pe El, alături de întreaga Sfântă Treime, nu mai departe de spiritul nostru, în glorioasa zi de Rusalii din viaţa noastră. Vă e greu fără cei dragi. Sunteţi singuri fără ei. Vă înţeleg. E însă Unul care umple orice spaţiu ce strigă de iubire cu dragostea Lui. Şi nu-i pierdere umană a cărei durere să n-o poată compensa prezenţa Sa. Şi nu-i pierdere umană pe care El să nu o poată transforma în motiv de nădejde, căci, în El, nici un credincios nu se pierde de Dumnezeu şi nu se pierde nici de ai Săi, plecaţi întotdeauna prea repede din lumea noastră pervertită, săracă şi rece. Mare dreptate avea sfântul Ioan Gură de Aur când spunea: "Isus S-a înălţat la cer pentru ca cerul să se coboare în noi!" Şi de e cerul în noi, cumva, greu de înţeles, tot prin Cristos care e Totul în toţi, ne sunt foarte aproape şi cei adormiţi întru El şi prea repede răpiţi din mijlocul nostru.

Să medităm încă la semnificaţia Înălţării Domnului nostru: "Isus S-a înălţat la cer pentru ca cerul să se coboare în noi!" Şi să ne servească meditaţia aceasta întru mântuire şi sfântă mângâiere în vreme de doliu, de solitudine, de descurajare.

Cristos S-a înălţat!

Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea

2009-05-29T05:49:00.000-07:00

„- Cu puţin timp înainte de accidentul vascular al mamei, o prietenă m-a vizitat, descriindu-mi detaliat cum îşi îngrijeşte mama, cum îi dă să mănânce, cum o întoarce de pe o parte pe cealaltă, cum îi schimbă pampersul. Prin evenimentul acesta, Dumnezeu avea să mă pregătească pe mine pentru a îndeplini aceleaşi sarcini faţă de cea care mi-a dat viaţă”. În patul în care doarme Ioana, o bătrână aproape imobilizată îmi zâmbeşte. Vorbeşte greu, cam neinteligibil pentru mine. Îşi ia cu mâna stângă cealaltă mână, încleştată, arătându-mi că nu o mai poate mişca. Îi dăruiesc ceva, ia obiectul respectiv, îl strânge la piept şi îl sărută. Îi spun fiicei: „- E bucuria ta, nu?” „-Da, nu ştiu ce m-aş face fără ea! Colegele mi-au spus că îmi irosesc viaţa, că nu mă mai ia nimeni de nevastă, că va trebui să o spăl după ce şi-a făcut nevoile, ş.a. Le-am răspuns că eu Îl iubesc pe Cristos, eu Îl slujesc pe El şi pe făptura purtătoare de El care mi-e mamă. Nu mi-aş alege drept soţ un bărbat pe care să nu mi-l dăruiască Cristos. Iar dacă El îmi va da un bărbat, acesta va trebui să îmi accepte şi mama. Ieri, eu eram copilul mamei. Astăzi, ea e copilul meu”.

Ce fericit e bătrânul care are o astfel de fiică! Şi ce tragedie că cei mai mulţi copii nu sunt aşa!

Contemporaneitatea noastră, depăşit de modernă, neagă tot ceea ce aminteşte de suferinţă şi de moarte. Ne închidem părinţii în aziluri, îi ţinem departe de copii (ca nu cumva să ne crească ei pruncii şi a lor educaţie să nu fie după reţetă – de parcă ar exista reţete potrivite creşterii unei fiinţe umane -), îi pensionăm înainte de vreme, ne astupăm urechile la strigătul lor, îi declarăm „fără discernământ”, ca să le luăm averea, îi lăsăm să moară de dorul nostru, aşteptându-ne în prag, sărutându-ne poza, hrănindu-se cu amintirea tinereţii. Ei nu mai înţeleg nimic din ritmul vieţii moderne (nici noi, deşi ne prefacem că ne adaptăm). Dinţii îi părăsesc. Picioarele şi mâinile nu-i mai ascultă. Văzul şi auzul nu le mai sunt bune. Partenerii de viaţă se sting. Prietenii le mor. Nu mai au loc pe nicăieri...

„În acea perioadă a familiei nedestrămate, nimeni nu se temea de bătrâni. Ei ne încântau copilăria prin poveşti şi cântece, permiteau alte schimburi afective decât cu părinţii. Noţiunea de estetică era şi ea foarte diferită şi nu apanajul tinereţii, ca în zilele noastre. Copilul mic putea atunci să considere plăcut un chip plin de riduri şi frumoase mâinile deformate de reumatism şi de muncă, deoarece ele erau semnul unei duioşii de-acum trecute şi mărturia unei comunicări gestuale. Pentru că n-am fost nepoţii bunicilor noştri, rămânem nişte copii mari atunci când ne dispar părinţii” [1].

Ce am putea face pentru vârstnici? Din capul locului, trebuie să ştim că ei nu cer prea mult. Am putea să-i căutăm, să-i ascultăm, să-i mângâiem, să-i îmbrăţişăm, să-i sărutăm, să le fim aproape. Am putea să le arătăm că ne pasă de ei...

De ce? Ne răspunde Ioana: „Ieri, eu eram copilul mamei. Astăzi, ea e copilul meu”. Să ne gândim câte lucruri ar fi făcut părinţii noştri pentru noi, pe când eram copii! De am fi fost bolnavi, ar fi mers întru a noastră vindecare până la marginile pământului. De şi-ar fi putut da viaţa pentru noi, ar fi făcut-o cu mare drag, fără nici o ezitare. Oare să nu fim datori să ne jertfim pentru ei, acum, când devin la fel de neajutoraţi precum eram noi, pe când ei s-ar fi dat pe ei înşişi pentru noi? Da, sunt de acord, unii bătrâni sunt mai agitaţi, mai revendicativi, mai curioşi, mai cu pretenţii de omniscienţă, conservatori, zgârciţi, pretenţioşi. Dar oare noi, tinerii, nu suntem la fel? Nici în ceea ce ne priveşte pe noi, nu ne plac toate lucrurile. De ce n-ar avea şi ei fixurile lor, toanele lor, dreptul la a greşi?

Din păcate, deşi ne e greu să admitem, cei care au de suferit din această îndepărtare a „moşilor” noştri de lângă noi suntem noi, tinerii. „Bătrânii există pentru a ne învăţa moartea şi a da un sens vieţii” [1]. Ne-am îngropat de vii bătrânii, crezând că astfel nu vom mai muri. Cu toate acestea, la rândul nostru, ne aşteaptă şi durerea şi decesul. Vom muri şi noi, chiar şi noi. Fără modelul lor, nu vom şti, însă, să murim frumos.

“Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrâneţea ar putea...” Şi, totuşi, nu e prea târziu, ca noi, tinerii, să le fim alor noştri aripi cutezătoare, iar ei, scumpii noştri bătrâni, să ne fie gând sfinţitor! Prin Cristos, Domnul nostru!

[1] Ieşirea din depresie – Dr. Dominique Barbier, psihiatru, psihanalist, preşedintele Asociaţiei Naţionale de Cercetări în psihiatrie din Franţa

Dragostea Lui e spaţiul libertăţii noastre

2009-05-02T09:01:00.001-07:00

Călătoresc spre Timişoara. Nu ştiu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viaţa mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulţumirea îmi otrăveşte mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brăţări şi haine „cool”, discutând senini despre ce-i în lună şi în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viaţă nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie şi de pace, aşa cum mi se propovăduise?

*

Primii apostoli ai Învierii sunt femeile mironosiţe. Venite cu miresme la mormântul lui Isus, sunt întâmpinate cu vestea revenirii la viaţă a Domnului, fiind trimise la cei ce, curând, vor fi stâlpii pe mărturia cărora se va construi Biserica. De aceea, femeile acestea sunt apostoli ai apostolilor, cum frumos spune patristica. Cele trimise la cei trimişi. Acum mă duc cu gândul la atâtea şi atâtea femei care continuă să fie, pentru soţii, copiii şi părinţii lor, apostoli ai Învierii! Surorilor purtătoare de Cristos, continuaţi să lucraţi în acelaşi spirit cu cel al femeilor mironosiţe! Ele ieri, frăţiile voastre astăzi, împărţiţi mireasma Învierii într-o lume care nu cunoaşte decât duhoarea morţii în păcat şi în necredinţă!

Pe drumul spre Emaus însă, următorii care vor experimenta miracolul Învierii sunt doi tineri, ucenici ai lui Cristos, călătorind cu gândul la cele petrecute cu învăţătorul şi profetul lor. Peste aceasta, sunt tulburaţi încă de un zvon pe care l-au răspândit nişte femei neînsemnate, cum că Isus a înviat. Domnul Isus îi întâmpină, îi însoţeşte în pelerinajul lor, fără a-Şi dezvălui identitatea. Le răspunde tuturor nelămuririlor lor, explicându-le din Scripturile (pe care ei înşişi le cunoşteau foarte bine) tot ceea ce era cu privire la răstignirea şi Învierea Lui. Ajunşi la locul de popas, fascinaţi că acum înţeleg ce cunoşteau în slovă, Îl invită pe Cristos să rămână împreună cu ei, căci este spre seară şi ziua necunoaşterii aproape s-a sfârşit. La frângerea pâinii, Isus li Se arată. Era necesar să le lămurească toate îndoielile, înainte de a-Şi dezvălui identitatea. Era necesar să vadă cu mintea, pentru ca apoi să vadă cu ochii.

În încăperea ferecată, stau strânşi ucenicii, purtând în suflet imaginea celei mai mari dezămăgiri, cauzate de stingerea Domnului speranţei. Oscilează acum între temeri, îndoială şi credinţă, la auzul veştii aşa-zisei Învieri. Isus, cu trupu-I de slavă, pătrunde în refugiul lor, confirmându-le Învierea şi înviind, totodată, sufletele lor. Toma nu se află însă printre ucenici, iar atunci când revine cere dovezi palpabile ale Sfintei Învieri: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Cristos Se arată din nou, risipind îndoielile lui Toma cu dovezile solicitate de el pentru a crede.

Şi iată unde vreau să ajung! Cristos e viu, cu adevărat! Dar ce folos ar avea învierea Lui istorică, dacă n-ar deveni înviere personală? Cristos nu a venit în lume să schimbe istoria. El a venit să schimbe inimi. De aici, arătările Sale, pline de răbdare şi de tact, tuturor celor doritori să se mântuiască! Putea Cristos să Se arate în slavă, fără a le cerceta inimile, fără a-i face să-şi verse lăuntrul, fără să-i audă rostind grelele cuvinte ale necredinţei. Dar Isus nu-I bădăran, asemeni nouă, nici habotnic, nici egocentric. Chiar şi-n Înviere, respectă libertatea fiecăruia de a-L alege, în deplină cunoştinţă de cauză.

**

Călătoresc spre Timişoara. Nu ştiu ce a contribuit la această stare, drumul lung sau viaţa mea searbădă spiritual în ultimele zile, cert este că nemulţumirea îmi otrăveşte mintea. În jurul meu, tineri veseli, cu tatuaje, brăţări şi haine „cool”, discutând senini despre ce-i în lună şi în stele, parcă departe de orice frământare lăuntrică, de orice amărăciune. Unde e Isus în care m-am încrezut? Unde e Cristos Cel care dă o viaţă nouă, liberă de toate poverile firii mele, plină de bucurie şi de pace, aşa cum mi se propovăduise? Meditând la toate învierile personale ale celor care L-au întâlnit pe Isus înviat, mi-a venit şi răspunsul. Morţile de martiri ale ucenicilor (apostoli) arată că primirea Celui Înviat nu transpune instant în Raiul lui Dumnezeu. Am fost învăţat, cu bune intenţii, că primirea lui Cristos înseamnă tămăduirea vieţii, în toate aspectele ei. Vulnerabilităţile dispar, bolile se vindecă, prilejurile de păcătuire se risipesc, căderile nu au loc, încercările nu mă ating. Însă...Isus nu mă vrea fericit aici, ci mântuit. Isus nu mă vrea client, ci iubit. Drumul Lui nu e deloc cel pe care, din impulsul cărnii, îl zugrăvesc anumite denominaţii: cu bufoni la amvon, cu rock în slujbă şi tresăltări extatice ale firii [1]. Primirea lui Cristos, Cel Înviat, înseamnă răstignire: dureri, lacrimi, sânge. Şi-n toată suferinţa crucii, bucuria comuniunii cu Cristos. Călătoresc ca pelegrin, printr-o viaţă grea, care, de fi-va în El, mă va conduce în eterna-I Sfântă prezenţă. Sunt întrebat adesea, de pacienţii care Îl întâlnesc pe Cel Înviat, dacă pot întrerupe medicaţia după convertire [2]. Le spun că se vor întoarce la aceeaşi viaţă, dar, de aici înainte, nu o vor mai traversa singuri. Iar a doua învăţătură este cea căreia Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române îi dădea glas, în Sfânta Săptămână abia parcursă: „dragostea Lui e spaţiul libertăţii noastre”. Dragostea Lui e cea care Îl face să Se retragă în dimineaţa păcatului primordial, când, bătând la porţile inimii lui Adam, nu mai găseşte loc pentru sălăşluire. Dragostea Lui e cea care Îl face să devină văzut doar la frângerea pâinii, la care e invitat să rămână. Dragostea Lui Îl face să Se limiteze la a bate doar la inima mea, deşi poate pătrunde şi prin uşa încuiată. Dragostea Lui îmi dă bucuria şi puterea de a fi altfel decât colegii mei de călătorie, deşi sunt om, ca ei, ca mine cel de dinainte de a-L întâlni. Şi, slăvit să-I fie Numele, dragostea Celui Înviat e spaţiul libertăţii mele depline, într-un trup şi într-o lume care mă vor rob, iar nu slobod.

[1] Deşi nu agreem stilurile de închinare ale anumitor creştini, trebuie să fim atenţi a nu nega că, şi în mijlocul lor, Cristos poate lucra. Desigur, trebuie susţinut adevărul, în cazul acesta relevat fiind de practica primilor creştini şi apoi de tradiţia liturgică a două milenii de existenţă. Orice cunoaştere însă, din partea noastră, ne responsabilizează pe noi la trăire intensă cu Domnul Isus şi la îngăduinţă faţă de fraţii noştri, greşiţi în anumite puncte, fiind conştienţi că ce avem bun nu vine de la noi, ci de sus, prin Cel care s-a îngrijit a ne da mijloacele necesare vieţuirii din belşug în El. Să nu folosim frumoasa revelaţie ca armă împotriva lor, ci să-i iubim, aşa cum noi iubiţi am fost ieri, pe când umblam în necunoaşterea voii Lui!
[2] Sunt cazuri în care convertirea, adânca experienţă a căinţei, mărturisirii şi întoarcerii din păcat, se soldează cu minuni în viaţa celui căit: vindecarea unor boli incurabile, fizice şi mentale, o familie binecuvântată, un serviciu bun. Aceste minuni sunt însă personale şi excepţionale, nereprezentând linia generală a vieţii tuturor credincioşilor. Ideea pe care doresc să o întăresc este aceasta: trebuie să-L căutăm pe Cristos pentru ce este El, nu pentru ce ne dăruieşte El!

Paştile noastre, spaima morţii

2009-04-10T14:22:00.000-07:00

Cum sa-L intalnesc pe Hristos cel Inviat - Andrei Patrinca
Asculta mai multe audio Diverse
În camera mortuară, un unchi şi două mătuşi care nu s-au văzut de mult timp, discută în continuu. Scanez camera, îmi salut rudele, îndreptându-mă apoi spre o altă încăpere, ce i-a servit scumpei mele bunici ca locuinţă, o bună parte din viaţă. Trupul său era încă acolo... În casa ei, multe frumoase clipe am petrecut cândva! Mi-am amintit de rugăciunile ei pasionale şi consecvente, de focul într-o sobă veche şi de mirosul de lemn, de felul în care alergam, împreună cu sora mea, pe dealurile pline cu viţă-de-vie, pentru ca să dormim noaptea adânc, toţi de-a curmezişul patului de paie... Şi câte şi mai câte suveniruri avea să ne lase nouă, nepoţilor, o femeie atât de frumoasă la trup şi la suflet! După serviciul funerar, la masa ce a urmat, cineva se opreşte din şirul discuţiilor ocolitoare, de negare a morţii, punând întrebarea: "Oare mai e ceva după moarte?" Rapid primeşte şi un răspuns, din partea unui alt mesean: "Probabil, dar nu s-a întors nimeni de acolo, ca să ne spună..." Fals. S-a întors Cristos! Cristos a înviat!

Haideţi să pornim într-o scurtă incursiune în ceea ce priveşte dovezile ştiinţifice ale Învierii Domnului Isus! Şi mă rog Celui Înviat să ne dea tuturor puterea de a crede veridicitatea întoarcerii din morţi a Sa, întru mântuirea sufletelor noastre!

După ce a fost crucificat, în conformitate cu obiceiul iudaic, trupul Omului Isus a fost înfăşurat în pânză, aplicându-se peste aceasta o sută de măsuri de mirodenii şi uleiuri, amalgamate, sub forma unei paste vâscoase (Ioan 19, 39-40). Trupul, astfel pregătit, a fost depus într-un mormânt în stâncă, o piatră de două tone prăvălindu-se în faţă (Matei 27, 60; 16, 4). Mormântul era sigilat cu pecetea romană. Garda romană, formată din soldaţi care şi-ar fi pierdut viaţa de corpul Domnului Isus ar fi dispărut, păzea mormântul neîncetat.

A treia zi, trupul lui Cristos nu se mai afla acolo. Piatra era înlăturată, sigiliul rupt, soldaţii fugiţi.
Să fi greşit ucenicii mormântul, în sfânta duminică a Învierii? Nu, mormântul lui Cristos era sigur, pecetluit, sigilat, păzit. Iar dacă trupul ar fi fost în altă parte, evreii şi romanii nu s-ar fi dat înapoi nicicând să-l prezinte, contestând învăţătura periculoasă a "sectei creştinilor" care avea să se nască şi să le dărâme propriile crezuri.

Să nu fi fost Cristos mort, ci doar "în comă"? Gândiţi-vă cum ar fi putut un muribund, după ce a zăcut ore în şir pe cruce, cu răni care ar fi produs septicemie, deshidratat, tremurând, să treacă peste toate opreliştile de la gura despicăturii în stâncă, să se prezinte apoi tuturor ca înviat din morţi (nu ca un învins, demn de compasiune şi de jale) şi să atragă adorarea atâtor martori ai învierii?! În plus, cei ce L-au dat o dată la moarte, L-ar fi dat din nou, în taină, de astă dată.

Să fi furat ucenicii corpul Domnului? Speriaţii aceia care L-au părăsit pe Isus, fugind într-o parte şi-ntr-alta mâncând pământul? Înfricoşaţii care, de teama de a nu păţi şi ei ceva rău, fie L-au tăgăduit pe Învăţătorul lor, fie s-au închis într-o cameră bine ferecată? Oamenii aceştia trăiau cea mai cumplită tragedie psihologică... Şi unii cred că ar fi căpătat atâta forţă încât să depăşească toate obstacolele spre trupul Domnului!

Făşiile de pânză în care fusese învelit trupul Domnului erau aşezate cu grijă în mormântul gol. Se pare că au suferit o transformare extraordinară, pentru că acopereau un corp care trecuse din trup al putrezirii în trup al învierii. Dacă am lua în considerare doar acest element, al aşezării pânzei (şi nu al dispariţiei ei), s-ar dărâma toate ipotezele de mai sus.

Iar ucenicii, convinşi de realitatea învierii pentru că s-au întâlnit cu Cel Înviat, ieri fugari fricoşi, tăgăduitori şi plini de îndoieli, mâine, în noua eră, cea de după sfânta Înviere, vor suferi morţi de martiri (Petru, Andrei, Iacov, fiul lui Alfeu, Filip, Simon, Bartolomeu - crucificaţi, Matei şi Iacov, fiul lui Zebedei - omorâţi cu sabia, Ioan - exilat, Tadeu - ucis cu săgeţi, Iacov, ruda Domnului - ucis cu pietre, Toma - ucis cu lancea). Nimeni nu s-ar deda morţii de bună voie, decât dacă ar crede în Înviere!

Preaiubiţilor, moartea, iadul, dracii, nu se tem de un Cristos mort, ci de unul Înviat! De aici, atâtea teorii menite să pună la îndoială un crez în Învierea Lui care a înnoit faţa pământului!
Unde a fost duhul lui Isus, în timp ce trupul era în moarte? Ne spune sfântul apostol Petru: "pentru că şi Cristos a suferit o singură dată pentru păcatele noastre, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în duh, prin care, deasemenea, mergând, a predicat duhurilor din închisoare..." (1 Petru 3, 18-19), "fiindcă pentru aceasta s-a vestit Evanghelia şi celor morţi, ca să fie judecaţi potrivit oamenilor, după carne, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu, după duh" (1 Petru 4, 6). Dacă aţi şti cât urăsc unii pasajele acestea, printre predicatorii lumii! Dacă aţi şti ce interpretări fantasmagorice dau unii simplelor şi curatelor învăţături! De ce nu suportă oare omul învăţătura sănătoasă, pierind cu Biblia în minte şi ducându-i şi pe alţii în rătăcire? Isus S-a coborât în Locuinţa morţilor, în Iad, Şeol, Hades. În locul în care Isus S-a coborât, mai prejos de toate adâncimile pământului (Efeseni 4, 9-10), existau oameni sfinţi, până la Cristos, care nu aveau acces la vederea Feţei lui Dumnezeu. În Infern însă, sfinţii nu stăteau în acelaşi locaş cu păcătoşii neconvertiţi (Luca 16, 22-26). Cristos se pogoară în locaşul drepţilor din Şeol, strămutându-i în Rai. Pentru că nimeni nu a văzut şi nu va vedea slava lui Dumnezeu fără Cristos Domnul! El e Calea, El e mijlocul, El e mântuirea şi-n afară de El nu e decât veşnica osândă! În Troparul de Paşti, după Liturghia Bizantină, stă aşezat acest frumos pasaj: "O mare linişte domneşte astăzi pe pământ, o mare linişte şi o mare singurătate. O mare linişte, pentru că Regele doarme. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi S-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci (...). El îl va căuta pe Adam, cel dintâi Părinte al nostru, oaia cea rătăcită. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva, prizonieră şi ea, El care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor (...). 'Eu sunt Dumnezeul tău, şi pentru tine am devenit Fiul tău. Scoală-te, tu care dormeai, căci nu te-am creat ca să stai aici înlănţuit în iad! Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit'."

Isus a zdrobit moartea, omorând-o cu propriile-i arme. Isus a luat cheile locuinţei morţilor din mâna celui care le avea în stăpânire (Evrei 2, 14). Isus ne-a trasat o Cale, singura neînşelătoare, singura perfectă, singura veridică, spre învierea noastră. Isus nu ne vrea pierduţi, sortiţi chinurilor veşnice, El ne doreşte mântuiţi! Să plângem pentru păcatele comise din prea multă iubire pentru sinele nostru, să îndrăznim să strigăm: "Isuse, iartă-ne, transferă asupra noastră îndreptăţirea dobândită prin crucificarea Ta pentru noi! Scapă-ne, ca să nu pierim!"

Să nu ne fie comemorarea pascală o sărbătoare a trupului, aşa cum urât avem noi, românii, obiceiul acesta! Să ne recunoaştem vina, să credem în răstignirea şi-n învierea Salvatorului nostru, să-I implorăm iertarea, să ne mântuim sufletele! Aşa doar murim şi noi, la rândul nostru, dar învingem!

Să murim învingători! Prin Cristos, Paştile noastre, spaima morţii!

Smerita înţelepciune

2009-04-06T09:09:00.000-07:00

"- Să ştii că oamenii din biserica noastră sunt împotriva intelectualilor", îmi spunea dirijorul corului comunităţii ecleziale de care aparţin, el însuşi absolvent a două facultăţi, medic şi muzician talentat. Am cugetat asupra celor spuse... Desigur că oamenii din Biserica Creştină au avut păreri diferite despre intelectuali, adesea antagonice, în două milenii de tumultoasă existenţă. Şi desigur că pot fi adevărate anumite acuze aduse intelectualilor. Şi, ca în orice domeniu, înţelepciunea revelată nouă în Sfânta Scriptură ne poate lămuri în această privinţă.

Oare este creştinismul incompatibil cu intelectualitatea? Sfântul Pavel afirmă chiar, vorbind în numele Bisericii Primare, că nu sunt mulţi înţelepţi "potrivit cărnii", în felul lumii, printre credincioşi (1 Corinteni 1, 26). Lucru care ar trebui să ne ducă cu gândul la două chestiuni. Una ar fi că dintre primii convertiţi, cei mai mulţi erau oameni simpli, care nu au beneficiat de înalte studii la şcolile (am fi uimiţi să remarcăm cât de serioase) ale vremii. Cei mai mulţi. Erau şi intelectuali. Apoi, remarca "potrivit cărnii" ne arată că poate exista şi o altfel de înţelepciune decât cea intelectualistă, înţelepciunea duhovnicească, adică cunoştinţa şi priceperea practice şi operante în spiritul unei fiinţe trezite la viaţă de Domnul Cristos. Nu, sunt sigur că Isus iubeşte intelectualii, la fel ca şi pe toţi ceilalţi. Mai mult, e o galerie întreagă de oameni învăţaţi de care Dumnezeu S-a folosit în lucrarea Sa de mântuire a omenirii căzute şi de înnoire a tuturor lucrurilor după chip ceresc. Însuşi sfântul Pavel era un învăţat, "cu inimă de evreu şi cu minte de grec", după cum spun unii.

Şi totuşi, să fie oare puţină dreptate în cele afirmate împotriva intelectualilor de unii dintre confraţii noştri? Da. Vedeţi dvs., toate tainele celor văzute şi nevăzute îşi găsesc desluşirea în Cristos. Isus este revelat în Scriptură ca fiind Cel din care, prin care şi pentru care sunt toate lucrurile. E de ajuns să priveşti doar cerul înstelat, să miroşi crinul parfumat, să vezi cum din omidă iese un fluture liber să zboare, să asculţi o simfonie frumoasă, să urmăreşti păsărelele migratoare, cum ştiu ele să vină pe ale noastre meleaguri şi să plece spre ţări călduroase la vreme, împreună, alături de minunea de a exista tu însuţi, de a citi şi de a pricepe cele scrise aici, ca să realizezi că există un Creator care le-a rânduit pe toate înţelept. Apoi, apropiindu-te cu sinceritate de Dumnezeu, El îţi arată şi modul prin care le-a făcut şi le ţine în fiinţă, adică prin Cristos Domnul. Dacă omul ar fi înaintat pe această linie revelată a lui Dumnezeu, ar fi dobândit o cunoştinţă reală, autentică, veridică. Dar cum omul L-a exclus pe Dumnezeu din ecuaţia cunoaşterii, domnul veacului şi al celei mai mari părţi din omenire, marele înşelător, diavolul, a otrăvit cunoaşterea, oferind răspunsuri false. Iată de ce o bună parte a ştiinţei poartă emblema minciunii! Iată de ce teoriile ştiinţei se schimbă de la o zi la alta, dovezi aşa zis ştiinţifice le anulează pe cele existente! Pentru că înţelepciunea lumească a închis porţile revelaţiei autentice. A spus că nu există Creator, că toată creaţia e rezultatul întâmplării. Că Dumnezeu e acel substitut la nevoile omului şi că dorinţa de apropiere de El ţine de aspiraţia după Absolut. Mulţi oameni de ştiinţă autentici gândesc că această teorie a întâmplării e o contradicţie în termeni, că sfinţii sunt schimbaţi într-adevăr şi nu trăiesc doar iluzia transformării lăuntrice, că absolut orice nevoie îşi are un echivalent în lumea reală şi că fără un Absolut nici nu s-ar discuta relativul. E o cursă în care cade cel care crede că are o cunoştinţă mai mare ca a altuia. Cu precădere, pică în aceasta intelectualul mediocru, adică cel care consideră că, dincolo de a lui ştiinţă, nimic nu este. Adevăratul om de ştiinţă, chiar în necunoaştere de Dumnezeu, îşi dă seama că există întotdeauna "un dincolo" de înţelepciunea sa. Şi tocmai acest "dincolo" îl conduce la descoperirea lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă aţi observat, mândria e întotdeauna felul de exprimare al pseudovalorilor, al mediocrilor şi al proştilor. Adevăraţii înţelepţi ai lumii noastre sunt smeriţi.

În acest punct, se vede clar că avem în faţă doar două feluri de înţelepciune: înţelepciunea drăcească, lumească, umanistă, seculară şi înţelepciunea duhovnicească, divină, revelată, cristică, umilă, smerită. Astăzi, creştinismul duce lipsă de înţelepţi spirituali, dar e suprasaturat de înţelepţi drăceşti. Dacă mulţi "cărturari" din Biserică, autointitulaţi creştini, pun la îndoială existenţa lui Dumnezeu în Sfântă Treime, întruparea sau învierea lui Dumnezeu Fiul, existenţa sfinţirii sau chiar a minunii, în sine, e pentru că ei cunosc într-un fel firesc slova revelaţiei divine, dar nu-i înţeleg spiritul. În altă ordine de idei, nu e nici o mirare că primele puncte misionare creştine sunt astăzi fortăreţele religiilor păgâne, creştinismul însemnând, înainte de orice, întoarcerea omului la Dumnezeu prin Cristos; el nu e un set de norme de abstinenţă de la păcat, ci putere de conştientizare şi de luptă cu păcatul; el nu e moştenire socio-culturală sau familială, ci alegere bine consimţită, deplin informată şi absolut liberă a lui Cristos.

Atunci când ne hotărâm să-L urmăm pe Domnul Isus, deschidem în noi drumul dezvoltării înţelepciunii duhovniceşti. Deşi, primordial, acest fel de înţelepciune are de-a face cu relegarea noastră de Dumnezeu, Dumnezeu începe să dezvolte înţelepciunea noastră în toate domeniile vieţii. Oameni simpli, abia cunoscători ai literelor, reuşesc să citească Scriptura regulat, o mai şi înţeleg, după care ajung să lectureze şi să judece orice carte. Părinţii care-L au ca Tată pe Dumnezeu sunt, pentru copiii lor, psihopedagogi de neegalat. Evreii şi creştinii sunt cei mai înţelepţi în ale lor slujbe (şi eu cred că avem nevoie, ca şi credincioşi, să ne lăsăm mai mult prelucraţi de Dumnezeu în a fi cei mai buni în toate, implicit în ale noastre profesii).

Oh, dar prea mult lucrăm firesc cu chestiuni suprafireşti! Oh, dar prea uşor folosim cunoştinţele noastre despre Cristos în a-i secera pe cei necunoscători de El... Prea lesne îi desconsiderăm pe cei mai puţini pricepuţi în ale lor slujiri... Prea uşor căutăm elemente în învăţătura noastră religioasă ca să ne arătăm mai deştepţi, mai sfinţi, mai "în Cristos", mai îndreptăţiţi să primim şi să nu dăm... Unde şi cum suntem noi? Undeva "prea sus" pentru a fi ridicaţi de Dumnezeu, "prea curaţi" pentru a fi spălaţi, "prea înţelepţi" pentru a fi învăţaţi cuvintele vieţii. Înţelepciunea smerită va şti să se plece mereu, să-şi recunoască permanent sărăcia, să stea la picioarele lui Isus, sorbindu-I vorbele, să-I atingă cu temere şi din spate poala hainei, să nu se ridice pe sine, ci mai degrabă să condamne eul. Smerita înţelepciune va dori să stea la sânul Domnului Isus ca o mioară conştientă de pornirea rătăcirii de turmă, coborând doar pentru a le arăta cu gingăşie şi delicateţe suratelor mai mici că cel mai cald locşor e braţul Păstorului şi cea mai dulce păşune e în Grădina Lui. Chemarea la înţelepciunea Lui are de-a face cu noi, cu tine şi cu mine, indiferent de cât de şcoliţi sau neşcoliţi, intelectuali sau neintelectuali suntem. Căci, înainte de orice, smerita înţelepciune ţine de raportarea noastră, a fiecăruia în parte, la Domnul Cristos, Înţelepciunea lumii!